Detronarea lui Cuza Vodă. Conspirația francmasonilor (1859-1866)

 

                                                 arhivist Bogdan Constantin Dogaru-Arhivele Naționale Vrancea

 

 

 

            Până în prezent au fost publicate numeroase lucrări științifice, studii și articole care au analizat lovitura de stat de la 11/23 februarie 1866 în urma căreia Al. I. Cuza a fost detronat. Acestea cuprind date și informații bogate, detaliate și oferă o imagine aproape completă asupra derulării evenimentelor din punct de vedere cronologic. De asemenea a fost prezentată implicarea unor membri ai Lojilor Steaua Dunării și Înțelepții din Heliopolis în actul de abdicare forțată a domnitorului. Și totuși legăturile lui Alexandru Ioan Cuza cu Francmasoneria rămân încă învăluite în mister deoarece nu au fost analizate în context internațional. Fără definirea și înțelegerea acestor relații complexe nu putem avea o imagine clară despre ce s-a întâmplat la 11/23 februarie 1866.

Alexandru Ioan Cuza și masonii din lojile Ritului de Memphis.

Pentru a cunoaște mai bine relațiile tensionate ale lui Cuza Vodă cu unii membri ai lojilor Ritului de Memphis din Principatele Dunărene trebuie să analizăm pe scurt situația Masoneriei Franceze și mai ales măsurile restrictive luate împotriva acesteia de Napoleon al III-lea. Direcțiile trasate de el în politica externă și în ceea ce privește raporturile cu Ordinul Masonic au fost urmate în linii mari și de domnul Moldo-Valahiei.

În urma loviturii de stat din 2 decembrie 1851, Ludovic Napoleon a devenit principe-președinte, instaurând un regim autoritar și apoi, la 2 decembrie 1852 a fost încoronat împărat al francezilor sub titulatura de Napoleon al III-lea. Cât priveşte atitudinea față de Frăție, Napoleon al III-lea a preferat să păstreze o Masonerie docilă în locul unei Masonerii persecutate^[1]. Totuși, de la 10 decembrie 1851 până la 1 ianuarie 1852 lucrările lojilor au fost suspendate pentru ca autorităţile să poată examina în detaliu atitudinea tuturor corpurilor masonice faţă de principele-președinte.

După reluarea activităţii masonice, la 9 ianuarie 1852, prinţul Lucien Murat, vărul viitorului împărat Napoleon al III-ea a fost ales Mare Maestru al Marelui Orient al Franţei, fiind instalat la 27 ianuarie 1852. Murat a reluat vechiul proiect, urmărit de mai mult timp de Marele Orient al Franţei, de a constitui un singur ordin masonic francez care să înglobeze pe toţi fraţii din diversele ateliere simbolice. Astfel, la 29 martie 1854, el a dat un decret în care se stipula că „singurul local masonic la Paris” era Hotelul de pe Rue Cadet, unde era templul şi sediul administrativ al Marelui Orient al Franţei[2].

Câțiva ani mai târziu împăratul Napoleon al III-lea a luat o decizie mai mult decât controversată, fără precedent în istoria Masoneriei Franceze, aceea de a numi printr-un decret, dat la 11 ianuarie 1862, un Mare Maestru în persoana mareşalului Magnan. La data numirii sale mareșalul Magnan nici măcar nu era mason. Profanul Magnan va fi inițiat în mare grabă abia în a doua zi de la numire, 12 ianuarie 1862, conferindu-i-se toate cele 33 de grade prin încălcarea flagrantă a constituției, statutelor și tuturor regulamentelor masonice care stipulau că era necesar cel puțin un an de zile pentru a putea lua primele trei grade simbolice^.

Mai mult, primul articol al decretului avea să dea naştere la o confuzie deoarece se preciza că „Marele Maestru al Ordinului Masonic din Franţa, ales până acum pentru un mandat de 3 ani, în virtutea Statutelor Ordinului, este numit direct de Noi pentru aceeaşi perioadă”. Această prevedere dădea apă la moară lui Magnan impulsionându-l să se manifeste autoritar. Astfel împăratul realiza o intervenţie brutală în problemele interne ale Frăției instalând în fruntea M. O. F. un Mare Maestru care, conform străvechilor landmarkuri, ar fi trebuit să fie ales. De altfel Magnan a şi început să se comporte ca un Mare Maestru al întregii Masonerii Franceze, deşi de facto el se afla doar în fruntea M. O. F. Printr-un decret din 22 mai 1862 el a declarat dizolvate „puterile masonice cunoscute sub numele de Supremul Consiliu, Misraim şi toate celelalte”. Însă decretul nu a fost niciodată aplicat deoarece Viennet, Suveranul Mare Comandor al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din Franța l-a considerat nul şi neavenit. Chiar frații din Consiliul Ordinului Marelui Orient din Paris l-au denunţat ca fiind antimasonic şi în opoziţie cu principiile Fraternităţii. Deşi nu au cerut demisia lui Magnan, cei din Consiliul M.O.F. au evitat situaţia ca o putere masonică să pună umărul la destructurarea unei obedienţe-soră cu complicitatea puterii profane. Astfel, decretul lui Magnan a rămas literă moartă, neputând fi pus în aplicare[3].

Cât privește Ritul de Memphis acesta fusese fondat în Franța la 1838 de Marconis de Negre care a devenit ulterior Mare Hierophant. Dar, la 23 decembrie 1851, lojile de Memphis au intrat în adormire la presiunea autorităților. Emilian Rebold, care a promovat unitatea Masoneriei Franceze, a încercat să negocieze în 1852 afilierea acestor ateliere inițiatice la Marele Orient al Franţei însă demersul său a eşuat.

Activitatea sa masonică fiind complet paralizată în Franţa, Marconis a mutat conducerea administrativă a Ritului de Memphis la Marea Lojă creată la Londra (30 noiembrie 1853), fratele Berjeau fiind instalat în mod solemn ca Mare Maestru al Luminii. Prima dată s-a creat o lojă în capitala britanică care a recrutat inclusiv refugiaţi politici francezi precum Louis Blanc. Mai târziu se va reconstitui sub denumirea de Grande Loge des Philadelphes, compusă în special din refugiaţi politici francezi care se opuneau regimului autoritar al lui Napoleon al III-lea.

Având pretenţia de mare putere masonică constituantă şi dorind a crea noi loji în Anglia, Marea Lojă a Philadelphilor a intrat în conflict cu Marea Lojă din Londra care a emis la 24 octombrie 1859 o circulară către membrii atelierelor din obedienţa sa prin care le interzicea acestora să primească pe cei din Ritul de Memphis. Marea Lojă a Angliei motiva că nu putea recunoaşte drept regulară o asociaţie care practica o masonerie cu 95 de grade atâta timp cât Ritul Englez Primitiv nu avea decât 3 grade. Totodată Marele Orient al Franţei, pentru a nu compromite relaţiile cu Marea Lojă a Angliei a solicitat atelierelor din obedienţa sa să întrerupă orice legături ar fi avut cu Marea Lojă a Philadelphilor[4].

În noiembrie 1862 când Marele Orient al Franței a permis totuși ieșirea din adormire a lojilor Ritului de Memphis, le-a fost recunoscută acestora regularitatea doar pentru primele 3 grade masonice. Marele Hierophant al Ritului de Memphis, Marconis de Negre a cedat întreaga sa autoritate și putere, în ceea ce privește Ritul de Memphis, Marelui Orient al Franței care a recunoscut existența ritului dar aproape că l-a împiedicat să funcționeze prin faptul că le interzicea lojilor să acorde grade înalte. Orice mason din atelierele Ritului de Memphis care pretindea sau obținea grade mai mari decât acela de maestru mason urma să fie declarat iregular. Deși M. O. F. a evitat să ia măsuri drastice împotriva celor care nu respectau întocmai hotărârile sale, totuși a rămas ferm pe poziție și intransigent, refuzând categoric a recunoaște gradele înalte[5].

Este important să subliniem că lojile Ritului de Memphis grupau elemente revoluționare radicale care luptau contra monarhiilor absolutiste din Europa. Supremul Consiliu al Ritului de Memphis era compus la 1855 din republicani și socialiști care stătuseră lângă extrema stângă în Adunarea Națională de la 1848/1849. Frații organizațiilor Ritului de Memphis din Londra, Loja  Les Sectateurs de Ménès și apoi Marea Lojă a Philadelphilor au avut un rol important în organizarea Comunei Revoluționare la 1852 și a Primei Internaționale (Socialiste) la 1864[6].

În perioada Unirii Pricipatelor și a domniei lui Cuza Vodă, Ritul de Memphis a fondat mai multe loji în Principatele Dunărene, unele dintre ele fiind recunoscute mai târziu și de Marele Orient al Franței. Printre atelierele masonice înființate atunci s-a numărat și Loja Steaua Dunării.

Dimitrie Bolintineanu, unul dintre membrii marcanți ai Lojii Steaua Dunării confirmă legăturile domnului Cuza cu societățile secrete: „Alesandru Cuza nu fusese strein înrâurirei acelui partid național, care, plecând din umbra societăților secrete din Bucuresci, sub conducerea lui Câmpineanu, se răspândi în Moldova prin N. Bălcescu, se închegă la moșia Minjina a lui C. Negri[7]”. Mai mult, celebrul francmason maghiar Lajos Kossuth îl menționează pe Al. I. Cuza ca membru al societății secrete mazziniene de sorginte carbonară Jeune Roumanie (Tânăra Românie), fondată la 1847 și prezidată de Ion Ghica[8]. În corespondența cancelarului Austriei Metternich cu poliția centrală de la Viena din 19 decembrie 1847 este atestată existența organizațiilor revoluționare Tânăra Dacie și Tânăra Românie care nu erau altceva decât ramuri ale primei organizații transnaționale a democrației continentale, Tânăra Europă fondată de Giuseppe Mazzini la Berna (Elveția) în 1834. Mai mult, după Revoluția de la 1848, la Paris a fost înființată asociația Tinera Daco-Romania al cărei obiectiv major era eliberarea Țărilor Române de sub dominația ruso-turcă și întemeierea unei mari Daco-Românii independente[9].

Unele surse amintesc despre înființarea la Iași în 1856 a unei loji denumită Steaua Dunării. Celelalte două ateliere, purtând aceeași titulatură-Steaua Dunării ar fi funcționat la  Galați (începând din 1856) și București (începând din 1857). Daniel Ligou precizează că aceste trei loji au avut un rol determinant la constituirea Statului Român modern. Tot el amintește că, la 5 ianuarie 1859 când a fost ales domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza ocupa scaunul de Maestru Venerabil al Lojii Steaua Dunării^[10]. Și alte surse îl menționează pe Alex. Ioan Cuza ca fiind mason și Maestru Venerabil ba al Lojii Steaua Dunării din Galați la 1859^[11], ba al  Lojii Steaua Dunării din Iași fondată la 1856^[12]. La rândul său, Paul Naudon arată că în Principatele Dunărene au fost întemeiate, în epoca unirii, 3 loji aflate sub obediență franceză (Iaşi şi Galaţi la 1856 şi Bucureşti la 1857), toate intitulate Steaua Dunării^[13].

În acele vremuri tulburi, autoritățile din Principatele Dunărene supravegheau constant societățile secrete patriotice care activau sub acoperirea asociațiilor literare și științifice și, când era cazul, le interziceau activitatea. O confirmă chiar Ion Brătianu în lucrarea sa despre situația Moldo-Valahiei publicată la Paris în 1857: „Legea vorbește în sfârșit despre societățile științifice și literare recunoscute de guvern; însă aceste societăți nu numai că nu sunt deloc recunoscute de guvern în Moldo-Valahia dar sunt persecutate cu aceeași rigoare precum societățile secrete în altă parte[14]”.

Existența Lojilor Steaua Dunării de la Iași și Galați care ar fi fost înființate la 1856 nu a putut fi documentată, până în prezent, pe baza informațiilor existente în arhive. Dar Loja „românească” Steaua Dunării de la București a existat cu certitudine, purtând o denumire asemănătoare cu Loja „franceză” Steaua Dunăreană fondată la 1856, alcătuită din străini, marea majoritate francezi care practica Ritul Francez[15]. Totuși informațiile istorice despre Loja Steaua Dunării trebuiesc abordate în mod critic. De exemplu în istoricul Masoneriei Române întocmit de Ioan T. Ulic se precizează că Loja Steaua Dunării a fost înființată la București la 1 iunie 1857, între frații fondatori numărându-se C. A. Rosetti (gr. 18), Ion Heliade Rădulescu (gr. 18), Cezar Bolliac (gr. 18-41), Ion Brătianu (gr. 27), Constantin Moroiu (gr. 18), Dimitrie Bolintineanu (gr. 3), doctorul Iulius Barash (gr. 3) și frații Dimitriu (gr. 18). Dar Ion Brătianu care apare în lista membrilor fondatori nu putea să participe la instalarea respectivului atelier masonic deoarece la 1 iunie 1857 acesta nu se afla la București. Probabil că el și-a dat acordul de a figura în tabelul cu frații fondatori. De aproape 6 luni de zile frații Ion și Dimitrie Brătianu așteptau la vama de la Rusciuc permisiunea autorităților otomane pentru a reveni în țară. Abia la 7 iulie 1857 aceștia au putut trece frontiera ajungând apoi la București.

Fiind un atelier al Ritului de Memphis, rit care a funcționat în clandestinitate atât în Franța cât și în Principatele Dunărene, atât gradele albastre cât și cele înalte au fost conferite unor frați din Loja Steaua Dunării în mod secret, cel mai probabil de către Auguste Carence.

Mai multe date despre Loja Steaua Dunării aflăm din publicația Freimaurer Zeitung (nr. 20 din 17 mai 1873) care a preluat informațiile din Zirkel (Compasul): „La sfârșitul anilor ’50 (ai secolului al XIX-lea n. e.) aici se pun mai întâi bazele Lojei L’Etoile danubienne sub obediența Marelui Orient al Franței, fondată de un anume frate Carence care a deținut de asemenea și funcția de Maestru Venerabil în Scaun în această Frăție. (…) Fratele Carrence reușește într-un timp destul de scurt să  pună în activitate Loja L’etoile danubienne și să naturalizeze Ritul de Memphis cu cele 96 de grade ale sale. Așa cum se întâmplă în cazul tuturor popoarelor mici, s-a instalat un sentiment de vanitate”. Unii masoni, „rozacrucienii în haine purpurii” au primit o serie de grade înalte precum: Pontif de Ierusalim, Sublim Filosof Hermetic, Prinț al Adevărului, Sublim Cavaler al Șarpelui. În opinia nemților acestea au fost cel mai probabil titluri acordate cu scopul de a crește vanitatea oamenilor mai puțin însemnați.

„Prin urmare mulți membri ai acestei loje ce aparținea Ritului Memphis s-au bucurat în taină de primirea acestor titluri (…)

Ca Maestru Venerabil în Scaun al Lojei L’etoile danubienne, Carrence a comis  ilegalități deosebit de grave încât, după ce i s-au adus acuzații oficiale din partea lojei, acesta a fost exclus din lojă, iar această decizie a fost trimisă, la 24 iulie 1860, Marelui Orient al Franței. Loja a trecut la scurtă vreme în inactivitate și nu și-a mai reluat activitatea nici până azi. După câtva timp  Fratele Carence înființează o altă Lojă sub numele de Les Sages d’Heliopolis din nou după Ritul Memphis, sub egida și protecția Marelui Orient al Franței care până acum nu a luat în considerare acuzațiile aduse împotriva Maestrului Carrence”^[16].

Dar aici se naște întrebarea: ori vorbim despre o lojă a Marelui Orient al Franței, ori de o Lojă a Ritului de Memphis ? În fapt discutăm despre două entități masonice distincte care au avut o denumire asemănătoare: Loja discretă Steaua Dunăreană, fondată la 1856 de Auguste Carence care a fost recunoscută oficial la 1859 de Marele Orient al Franței cu marea majoritate a membrilor străini, în special francezi și care practica Ritul Francez[17] și Loja secretă Steaua Dunării fondată la 1857 de boierii români care primiseră „în taină” gradele Ritului de Memphis.

Masonii români au avut un rol important în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Dunărene. Cu certitudine două personalități ale culturii românești și francmasoni în același timp, Vasile Alecsandri și Costache Negri au renunțat la a candida în favoarea lui Cuza. La 2 decembrie 1858, într-o scrisoare adresată lui Alecsandri, Costache Negri îl anunța delicat că refuză „coroana domniei Moldovei[18]”. Cei doi făceau parte din două ateliere masonice speciale, fondate la Iași tocmai pentru a susține propaganda unionistă: Loja Neamul Nostru în care îl regăsim pe Vasile Alecsandri la 1847[19] și Loja Înfrățirea Neamului din care făcea parte Costache Negri la 1855[20].

Dar primul care a venit cu ideea unirii Principatelor Române prin alegerea în Valahia a domnului Moldovei a fost fratele Cezar Bolliac care a înaintat propunerea comandantului armatei muntene, colonelul Barbu Vlădoianu. Abia a doua zi s-a prezentat și Ion Brătianu la Vlădoianu făcându-i aceeași recomandare[21]. Propunerile au fost înaintate șefului armatei deoarece era absolut necesar să se obțină sprijinului militarilor români pentru ca proiectul unionist să devină realitate.

La rândul său, C. A. Rosetti a adus un aport considerabil la dubla alegere a lui Cuza. La 23 ianuarie 1859 a avut loc o importantă întrunire în casa sa din București în care s-a hotărât că dacă a doua zi (24 ianuarie 1859) nu va fi ales Alexandru Ioan Cuza ca domn al Valahiei „să se facă revoluțiune pentru care scop se și adunase mulțime de țărani în capitală”. Evenimentul a fost imortalizat, câteva decenii mai târziu, într-un basorelief de pe soclul statuii sale inaugurată în capitala României la 1903[22].

Nu întâmplător, cei 3 masoni, Bolliac, Brătianu și Rosetti figurează printre membrii fondatori ai Lojii Steaua Dunării la 1857 care a susținut puternic mișcarea pentru unitate națională.

Un prim conflict al fraților din Loja Steaua Dunării cu autoritățile polițienești se înregistrează la sfârșitul anului 1861. Referitor la acest aspect a fost publicat un scurt material informativ într-un periodic german de specialitate: „Din pricina faptului că loja L`Etoile du Danube nu și-a anunțat oficial înființarea, a fost considerată o societate secretă și a fost interzisă de către autoritățile polițienești. Deoarece frații doar veneau și plecau, fără să rămână prea mult în București, bineînțeles că nu au mai dorit să se implice în această organizație, iar cei câțiva boieri din Țara Românească și-au dorit să își creeze un fel de Lojă a boierilor, așa că puterea s-a divizat destul de mult.

Dr. Gakilari[23], un fost membru zelos, care face parte acum din Ministerul Țării Românești, aruncă mai mereu cu noroi în tradițiile lojei prin aerul lui superior nefondat, în sensul că dovedește un fel de aversiune în ceea ce privește relațiile de fraternitate cu ceilalți membri, pe spatele cărora s-a și cățărat spre a ajunge să ocupe scaunul de ministru al Țării Românești”^[24].

Așadar Loja Steaua Dunării care era o „lojă a boierilor” autohtoni (diferită de loja discretă a străinilor) a fost interzisă. Oricum aceasta funcționase clandestin și în trecutul ceva mai îndepărtat.

Interzicerea activității lojii din capitală tocmai la sfârșitul lui 1861, în condițiile în care aceasta funcționa ca Mare Lojă încă de la 1859, de la începutul domniei lui Cuza ne poate indica faptul că deja existau tensiuni între frații masoni și domnitor.

Publicația Le Monde Maçonnique (nr. 4/1862, p. 665) menționa că Loja Steaua Dunării (fondată la 1857) a fost interzisă la sfârșitul anului 1861/începutul anului 1862 deoarece nu făcuse „declarație oficială de constituire[25]”.

            Se pare că, după un timp, loja boierilor români din București și-a reluat activitatea dar, probabil, după lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost din nou interzisă. În numărul 37 din 10 septembrie 1864 al periodicului Freimaurer Zeitung se preciza că „în București Loja Etoile du Danube a fost desființată, la fel și o lojă din Iași, ambele sub obediența Marelui Orient al Franței; acestea au fost închise de către guvern care se temea că boierii nemulțumiți ar fi putut crea probleme. Motivul trebuie să fi fost: teama de mașinațiunile emigrației ca și scuză oficială pentru măsurile cu caracter polițienesc”^[26].

Se prea poate ca atelierul din Iași care a fost interzis să fi fost Steaua României, lojă constituită la 2 iunie 1862^[27]. Reactivată la 5 aprilie 1865, membrii acesteia vor lua parte activă la opoziția împotriva domnului Cuza și la abdicarea acestuia, la fel ca frații din Loja Înțelepții din Heliopolis.

Cel mai probabil Steaua României a fost întemeiată la început ca o lojă a Ritului Misraim, ulterior a trecut pe Memphis pentru ca, în cele din urmă, să fie regularizată și recunoscută de Marele Orient al Franței pentru primele 3 grade albastre. Gérard Galtier precizează că la 1864 în subordinea Ritului de Misraim din Franța se aflau 6 ateliere: Lojile Curcubeul-Loja Mamă a Ritului, Rugul Aprins și Piramidele la Paris (toate trei constituite la 1816), Loja Steaua României din Iași (Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei) și alte două loji autonome^[28]. De altfel unii masoni din capitala Moldovei au continuat să practice Ritul de Misraim. Luând parte la reinstalarea Lojii-Mame Curcubeul, în vara anului 1867, fratele Ion Manolescu care aparținea Lojii Steaua României din Iași a fost distins de conducerea Ritului de Misraim cu titlul de „Cavaler Apărător al Francmasoneriei Universale” pentru devotamentul cu care a servit interesele Ordinului[29]. Acesta cesta figurează și în tabelul de onoare al Ordinului de Misraim din Franța la 1880[30].

Un alt frate care își făcuse ucenicia în Loja Steaua României din Iași pe la sfârșitul lui 1866-începutul lui 1867, își amintea că respectivul atelier fusese înființat inițial de emisarii Marelui Hierophant din Paris, Fratele Marconis, „în Ritul Misraim sau Memphis și avea 99 grade^[31]. La scurtă vreme românii, inteligenţi, au trecut la Marele Orient al Franţei care i-a preluat pe distinşii membri şi i-a inclus în Ritul Francez, iar loja împreună cu Capitulul şi Consiliul au intrat sub protecţie franceză, cu defăşurarea activităţilor în limba franceză”^[32].

La sfârșitul anului 1864 lojile din București și Iași sunt menționate în periodicul masonic german Freimaurer-Zeitung ca fiind subordonate Marelui Orient al Franței probabil pentru că, din 1862, acesta începuse treptat să recunoască primele 3 grade albastre ale atelierelor Ritului de Memphis în timp ce gradele superioare continuau să fie acordate în mod clandestin.

Conflictul lui Alexandru Ioan Cuza cu masonii din București a continuat, înregistrându-se scene violente. După cum amintește colonelul Ioan T. Ulic, în noaptea de 7-8 octombrie 1865, din ordinul domnitorului care „era supărat pe C.A. Rosetti”, știind că acesta era francmason și crezând că în Loja Steaua Dunării s-ar complota pentru detronarea sa, poliția a dat foc templului în care funcționau Lojile Steaua Dunării și Înțelepții din Heliopolis (într-o casă din spatele Teatrului Național, pe Str. Teatrului nr. 6). A ars întreaga clădire împreună cu toată arhiva Lojii Steaua Dunării. În schimb, mulțumită unor frați care din întâmplare treceau pe acolo, o parte din arhiva Lojii Înțelepții din Heliopolis a putut fi salvată. Cea mai mare parte a fraților din Loja Steaua Dunării s-au afiliat Lojii Memphis din București. Fiind și aceasta amenințată cu incendierea, și-a încetat activitatea timp de 3 luni, pentru a ieși de sub cercetările secrete ale poliției^[33]. Deși funcționau în același templu, în urma incendiului doar Loja Steaua Dunării a fost silită să se pună din nou în adormire, Loja Înțelepții din Heliopolis continuând să funcționeze. Printre frații din Loja Steaua Dunării (intrată din nou în adormire) care s-au afiliat Lojii Memphis din București s-au numărat Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, Ion Brătianu, C. Bozianu, Petrache Poenaru, V. Stilescu și A. E. Nistor. Între cei care au trecut la Loja Memphis este consemnat în mod eronat și doctorul Iulius Barash[34]. Cu siguranță este vorba de o greșeală acesta trecând în neființă încă din aprilie 1863.

Loja Memphis din București fusese fondată la 1825 și se afla la 1864/1865 sub tutela unei Mari Obediențe a Ritului de Memphis din Constantinopol (Turcia)[35]. Sursele istorice nu menționează despre ce Mare Obediență este vorba. Cert este că la Izmir (Smyrna) în Imperiul Otoman funcționa deja la 1852 Marea Lojă Rameau D'Or D' Eleusis a Ritului de Memphis[36]. Se pare că Ritul Aleșilor Adevărului (Philalethes) din Siria și Egipt a stat la baza Ritului de Memphis care se practica în Imperiul Otoman. Venețienii au fondat primele loji ale acestui rit, începând din 1738, la Constantinopol, Smyrna, Alep și Alexandria[37].

Cât privește informația privind incendierea templului Lojii Înțelepții din Heliopolis în anul 1865, aceasta a fost preluată de colonelul Ulic de la Marele Maestru al Marii Loji Naționale din România, Constantin Moroiu al cărui tată (Marin Moroiu) și unchi (Costache Moroiu) făcuseră parte din Loja Steaua Dunării. De altfel, Moroiu a amintit de neplăcutul eveniment și într-o scrisoare adresată fratelui Robert Ramsay care a fost publicată la 15 octombrie 1883 într-un periodic masonic din Canada: „Cu privire la supremul Rit de Memphis, acest Ordin a fost introdus în România în 1760 sub o altă denumire și într-o Lojă de 25 de grade, intitulată L'Étoile danubienne care, ulterior, în 1839 a adoptat întregul Rit de Memphis cu 96 de grade și care a fost constituită în mod oficial în 1849 de Iluștrii Frați Marconis și Mouttet a cărei constituție există și în ziua de astăzi ca bază a Suveranului Sanctuar al României. Printre masonii care au făcut parte din acest Rit și l-au sprijinit se numără unchiul meu, C. D. Moroiu, tatăl meu M. Moroiu și marele literat român Ion Heliade Rădulescu; de asemenea George Filipescu, Constantin Crețianu, Bure și multe alte distinse caractere de la 1848 ale căror cărți de identitate masonică și diplome, care se regăseau în timpul revoluțiilor din acea perioadă în posesia Ilustrului Frate Ion Heliade Rădulescu, au fost arse de rușii care atunci ocupaseră teritoriul. Tatăl meu, de teama de a nu fi arestat, a distrus diplomele sale așa cum au făcut mulți alții în timpul acelor vremuri dezastruoase și teribile.

În 1857, după ce în România fusese reinstaurată libertatea de acțiune, Marea Lojă a României a fost organizată; și în 1861, Fratele Marconis în a sa Rameau d'Or, pag. 34, menționează acest Organism Suprem. În 1865 Marea noastră Lojă a fost arsă din ordinul Prințului Cuza care era împotriva noastră și, temându-se de masoni a dat comandă ca toate documentele lor să fie arse. Prin urmare nimic nu s-a păstrat decât tradițiile noastre pe care le-am prețuit cu grijă[38]”.

De fapt incendierea templului Lojii Înțelepții din Heliopolis (în care funcționa și Loja Steaua Dunării) a avut loc într-adevăr la 7/8 octombrie dar în anul 1864 și nu în 1865 cum greșit își amintea Moroiu, preluat apoi de Ulic. Revista Mistria menționează în mod corect că incendiul templului Înțelepților din Heliopolis a fost declanșat „în seara de 7 spre 8 octombrie 1864”[39]. Inclusiv într-un periodic masonic german de la 1864 care luase informația direct din Buletinul Marelui Orient al Franței (în obediența căruia lucra atelierul masonic din București) se preciza, în mod clar, că în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864 un incediu a distrus templul Lojii Înțelepții din Heliopolis (instalată oficial la 4 mai 1864) însă arhiva a putut fi salvată[40]. La acea dată Maestru Venerabil al lojii era Auguste Carence[41].

Inclusiv în arhiva Lojii Înțelepții din Heliopolis s-a păstrat scrisoarea din 6/18 octombrie 1864 trimisă de Maestrul Venerabil Auguste Carence către Marele Orient al Franței în care se arăta că incendiul fusese provocat în mod tendențios, din răutate („le feu mis par malveillance”)[42].

André Combes în Histoire de la franc-maçonnerie au XIXe siècle lasă să se înțeleagă că Loja Înțelepții din Heliopolis funcționa în spațiul românesc ca Lojă a Ritului de Memphis încă dinainte de Revoluția de la 1848, în Belgia activând o lojă-soră cu aceeași denumire. Relatând evenimentele ulterioare interzicerii Ritului de Memphis în Franța (1841), Combes consemnează următoarele: „Des Maçons memphiseurs parisiens se réfugient au sein de la Loge Saint-Jean de Jérusalem du Grand Orient; il ne subsiste plus en activité jusqu'à  la  Révolution  de  1848  que  deux Loges portant, en Belgique et en Roumanie, le même titre distinctif : Les Sages d'Héliopolis ”^[43].

Martin Pinon în Anuarul Universal al tuturor Riturilor Masoneriei Franceze și străine arată că loja s-a înființat la 26 iunie 1863 ca atelier al Ritului de Memphis iar revista Mistria, editată chiar de respectiva lojă, menționează ca dată luna august 1863^[44]. Dar abia la 4/16 octombrie 1863, într-un raport adresat Marelui Orient al Franței se consemna că „toți membrii sunt perfect în regulă, o parte dintre ei aparținând Orientului din Paris, ceilalți provenind de la Steaua Dunăreană”^[45].

            Auguste Carence a întemeiat și ateliere superioare ale Ritului de Memphis în epoca lui Cuza Vodă. În planșa de arhitectură a Lojii Înțelepții din Heliopolis din data de 24 decembrie 1863 se consemna că Marele Hierophant Marconis îl autorizase printr-o scrisoare să înființeze un Capitul (gr. 4-18) iar în procesul-verbal al ședinței atelierului bucureștean din 24 iunie 1865 se menționa că Auguste Carence anunțase fondarea unui Templu Mistic și a unui Capitul Suveran al Filosofilor (43 grade) în Valea București. În special arhiva acestor ateliere superioare (Capitul, Areopag) dar și o parte din documentele Lojii Înțelepții din Heliopolis era păstrată de Carence acasă la el și nu la sediul templului masonic[46].

        Câțiva ani mai târziu, când membrii Lojii Înțelepții din Heliopolis i-au cerut explicații, Carence a precizat că el acționase în Principatele Dunărene în calitate de „Mare Maestru reprezentativ al Ritului Masonic de Memphis[47]”.

În arhiva Lojii Înțelepții din Heliopolis se regăsește o declarație semnată la 26 iunie 1863 de un grup de 25 de membri fondatori în care se menționa că Loja Steaua Dunăreană se afla în adormire „de mai bine de 30 de luni”. Unii proveneau probabil din fosta Lojă „românească” Steaua Dunării. Printre semnatari regăsim pe Auguste Carence (gr. 90), Matei Millo (gr. 18), Emanuel Severin (gr. 18), George de Linche (gr. 18), Francois Deal (gr. 18), Jules Joseph Coulouvrin (18), Alexandru Emanuel Florescu (gr. 7), Adolphe Gatineau (gr. 7), Ion Vasilescu (gr. 3), D. Burlan (gr. 3), Constantin Mănciulescu (gr. 3), Grigore Borănescu (gr. 3), Constantin Mănciulescu (gr. 3), Ion Strat (gr. 3), George Mărculescu (gr. 3), I. Felix (gr. 3), Ion Algiu (gr. 3),  Grigore Nicolae Alexandrescu (gr. 3), Mihail Ionescu (gr. 3), Mihail Căpățâneanu (gr. 3), Ion Melic (gr. 3), George Anghelescu (gr. 3), Edmond Vignali (gr. 3), George Slăniceanu (gr. 3), Radu Mihai (gr. 3)[48].

        Unor membri fondatori ai Lojii Înțelepții din Heliopolis care proveneau probabil din fosta Lojă „românească” Steaua Dunării nu li s-au recunoscut gradele masonice de către Marele Orient al Franței. De exemplu doctorul Emanuel Severin care semneaza declarația din 26 iunie 1863 în calitate de mason de grad 18 figurează ca inițiat la 28 iunie 1863 și cu gradul 3 (maestru) abia la 12 august 1863[49]. Adolphe Gatineau care semneaza ca mason de grad 7 la 26 iunie 1863 figurează ca ucenic la 6 august 1863 și ca maestru la 19 august 1863. Fostul prefect George de Linche apare cu gradul 18 la 26 iunie 1863 apoi ca ucenic la 4 august 1863 și maestru la 11 octombrie 1863[50]. 

În schimb lui Matei Millo care semnează cu gradul 18 declarația din 26 iunie 1863 i s-a recunoscut gradul simbolic de ucenic obținut în Loja „franceză” Steaua Dunăreană.  El se regăsește în tabelul Lojii Înțelepții din Heliopolis de la 4 mai 1864 cu gradul 1 la 26 octombrie 1859 (obținut în Loja „franceză” Steaua Dunăreană care lucra în Ritul Francez) și cu gradul 3 la 12 august 1863 (obținut în Loja Înțelepții din Heliopolis)[51]. Și altor frați li s-au luat în considerare gradele simbolice, atât cele obținute în Loja „franceză” Steaua Dunăreană cât și în alte ateliere masonice din Franța, Egipt sau Algeria care probabil erau recunoscute de Marele Orient al Franței.

Din cauza traficului clandestin cu grade masonice s-a iscat un scandal între boierii români și Maestrul fondator mason Auguste Carence, scandal care a apărut în epocă chiar în paginile presei profane. Publicația de limbă franceză Correspondance de Rome consemna, la 14 octombrie 1865, că Auguste Carence făcuse în 1863 o călătorie la Paris unde se întâlnise cu „Marele Maestru al Ordinului de Memphis” din Franța, Marconis. Acesta i-ar fi acordat lui Carence titlul de „Mare Hierophant în Principatele Unite” și l-ar fi împuternicit să fondeze la București Loja Înțelepții din Heliopolis precum și noi loji în Ritul de Memphis la Iași, Galați și Brăila fiind venerat de membri importanți ai nobilimii moldo-valahe aparținând familiilor Filipescu, Șuțu, Ghica. Dar în curând au aflat că Marele Orient al Franței refuză să recunoască aceste loji ale Ritului de Memphis iscându-se un scandal de proporții[52].

De altfel, cu numai câțiva ani în urmă, la 24 iulie 1860, conducerea Lojii „franceze” Steaua Dunăreană din București, în frunte cu Maestrul Venerabil al acesteia Jean-Jacques Emile Bourrec, îl acuza pe Auguste Carence că lucra la înființarea unor „centre masonice” având la bază Constituțiile Ritului Scoțian utilizate de unele Puteri Masonice Germane care nu aveau relații de fraternitate cu Marele Orient al Franței[53]. 

Situația a fost una destul de ciudată. Deși Marele Orient al Franței a criticat traficul clandestin cu grade și diplome masonice și a declarat oficial, în mai multe rânduri, că niciodată Carence sau Marconis nu fuseseră împuterniciți și nici nu avuseseră autoritatea ori puterea de a conferi grade ale Ritului de Memphis sau de a organiza ateliere masonice în Principatele Dunărene totuși în practică a tolerat asemenea acțiuni iar uneori a recunoscut regularitatea masonilor pentru primele 3 grade[54].

Este necesar să menționăm că în Loja Înțelepții din Heliopolis, care număra 90 de membri la începutul anului 1866, intraseră în perioada 1863-1865 foarte mulți militari: locotenentul Pierre Millo din București (ucenic la 14 mai 1864/27 aprilie 1865, maestru 27 februarie/8 martie 1866)[55], căpitanul Radu Mihai (ucenic la 6 august 1863, maestru la 11 octombrie 1863)[56], căpitanul de artilerie Anton Costiescu (ucenic la 15 iulie 1865, maestru la 16 noiembrie 1865)[57], căpitanul George Mărculescu (ucenic la 6 august 1863, maestru la 11 octombrie 1863), căpitanul Grigore Borănescu din Focșani, născut la 30 ianuarie 1837, ajuns ulterior maior în Batalionul de Geniu (ucenic la 6 august 1863, maestru la 11 octombrie 1863)[58], căpitanul de geniu Nicolae Petrescu (ucenic la 11/28 martie 1864)[59], căpitanul George Anghelescu (ucenic la 4 august 1863, maestru la 11 octombrie 1863)[60], căpitanul George Berindei (ucenic la 26 februarie 1864)[61], căpitanul Crontsescu Constantin (ucenic la 3 martie 1864)[62], căpitanul ajuns ulterior maior Ion Algiu (ucenic la 4 august 1863, maestru la 11 octombrie 1863)[63], căpitanul Polyso (ucenic la 29 noiembrie 1864)[64], căpitanul de artilerie Athanase Dumitrescu din București (ucenic la 27 aprilie 1865, maestru la 8 martie 1866), căpitanul de Stat Major Constantin Pilat din București (ucenic la 27 aprilie 1865, maestru la 8 martie 1866)[65], căpitanul George Slăniceanu din București care a ajuns comandant al Primului Batalion de Geniu (ucenic la 6 august 1863, maestru la 11 octombrie/10 noiembrie 1863)[66], colonelul Nicolae Lupașcu din Galați (ucenic la 4 ianuarie 1865, maestru la 2 martie 1865)[67],  colonelul Salomon (ucenic la 28 martie 1864)[68], colonelul Crețulescu (maestru la 27 aprilie 1865)[69], ofițerul de administrație Francois Mengel (gradul 18 la 1863)[70].  Observăm prezența între membrii lojii a fostului șef al serviciului Secret al Armatei (Secția a II-a) Gheorghe Slăniceanu, a maiorului Ion Algiu care făcea parte din Corpul de Stat Major al Armatei organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863[71] și a colonelului Alexandru Solomon care a ocupat funcția de Ministru de Război în perioada 30 ianuarie-11 februarie 1866[72]. Nu este exclus ca primii doi să fi provenit din Loja „românească” Steaua Dunării căci se regăsesc printre semnatarii declarației din 26 iunie 1863 la care am făcut referire mai sus.

Un alt fapt interesant este acela că, la scurt timp după incendiul din octombrie 1864 a fost inițiat în Loja Înțelepții din Heliopolis tocmai Prefectul Poliției Capitalei din acea perioadă (12 iulie 1863-30 august 1865[73]) Mihail Marghiloman, unul din oamenii fideli lui Cuza. Nu este exclus ca el să fi intrat în atelierul masonic chiar la ordinul domnitorului pentru a supraveghea activitatea organizației. Acesta se regăsește în tabelul membrilor lojii ca ucenic la 10 noiembrie 1864 și apoi ca maestru la 4 ianuarie 1865[74]. De la 1 septembrie 1865 și până la 11/23 februarie 1866, când este detronat Cuza, Mihail Marghiloman a ocupat funcția de prefect al Județului Ilfov, lăsând Prefectura Poliției Capitalei în sarcina lui Alexandru Beldiman[75].

În aceeași lojă primise lumina masonică un subordonat al maiorului Cezar Librecht și anume directorul de la Telegraf, Miltiade Costiescu (ucenic la 4 ianuarie 1865, maestru la 2 martie 1865)[76]. După detronarea lui Cuza la 11 februarie 1866, Miltiade Costiescu este numit director general al Poștelor și Telegrafelor în locul lui Cezar Librecht dar la 1 iulie 1866 este transferat la Oficiul Poștal și Telegrafic din Iași. Nemulțumit de această retrogradare își dă demisia[77].

Printre frații Atelierului Înțelepții din Heliopolis se regăseau 11 din cei 18 membri ai Societății Progresul, ostilă domniei personale a lui Cuza: Nicolae Racoviță, G. C. Filipescu, Apostol Mănescu, Gr. Lahovary, Gr. Gr. Cantacuzino, Gr. Cantacuzino, I. Sc. Sturdza, George M. Ghica, Vladimir Ghica. Dacă ținem cont de faptul că toți aceștia au fost inițiați în perioada septembrie 1863-mai 1864 putem constata că pătrunderea lor în lojă a coincis cu etapa de organizare a Societății Progresul și că activitatea acesteia se desfășura pe două planuri, unul public iar celălalt secret.

Este important de reținut că în aceeași lojă erau prezenți 3 ofițeri tineri care au făcut parte din grupul de militari ce au acționat pentru a-l determina pe Cuza să abdice și anume căpitanii Constantin Pillat (ginerele lui C. A. Rosetti), Anton Costiescu și Anton Berindei. De menționat că și colonelul Dimitrie Crețulescu era atunci ostil domnitorului[78].

Pentru a sublinia și mai apăsat contribuția organizației fraterne din capitala României la detronarea lui Cuza trebuie să precizăm că tocmai Maestrul Venerabil în Scaun al Lojii Înțelepții din Heliopolis (reales în funcție la 2 ianuarie 1866), Gheorghe Mihail Ghica^[79] a fost numit prefect al Poliției Capitalei la 11/23 februarie 1866, imediat după victoria loviturii de stat, înlocuindu-l pe Alexandru Beldiman care a fost arestat.

                                           ***

Alexandru Ioan Cuza și masonii Marelui Orient al Italiei.

În prima parte a anului 1859, împăratul Napoleon al III-lea, împreună cu patrioții italieni a elaborat un plan de acțiune împotriva Imperiului Habsburgic. În acest plan au fost cooptați revoluționarii maghiari de la 1848, emigrați în Apusul Europei dar și domnitorul Moldo-Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Având promisiunea de a obține întreaga Bucovină, Cuza a semnat în mai 1859 o convenție prin care se permitea revoluționarilor maghiari să formeze unități militare înarmate pe teritoriul Principatelor Dunărene și să facă depozite de armament și muniție în orașele aflate aproape de frontiera cu Transilvania, Bacău, Roman, Piatra Neamț, Târgu Ocna.  

În urma protestelor lui Ion Brătianu și Kogălniceanu s-a semnat o a doua convenție între partea română și maghiară în care era reglementată situația românilor din Ardeal și Banat care urmau a beneficia de o largă autonomie. Patrioții maghiari și-au luat angajamentul de a înscrie în noua lor constituție principiile reconcilierii între sârbi, valahi și unguri, respectiv drepturi și libertăți pentru toți locuitorii Ungariei, indiferent de rasă sau religie, autonomia comunelor și comitatelor, limba oficială urmând a fi maghiara, româna sau sârba în funcție de ponderea fiecărei naționalități în cuprinsul unităților administrative, independența completă a cultelor religioase și a instrucției școlare. Trupele militare sârbe și române urmau a fi organizate separat și comandate în limba lor națională. După finalizarea războiului contra Austriei urma a se convoca o mare adunare în Transilvania pentru a se pronunța asupra uniunii administrative a provinciei cu Ungaria. În cazul în care reprezentanții diverselor naționalități decideau să restabilească vechea autonomie a Transilvaniei, maghiarii se angajau să nu se opună.

Ultimul punct al celei de-a doua convenții româno-maghiare, punctul 7 era expresia gândirii masonice a revoluționarilor maghiari: „Noi toți trebuie să ne inspirăm de la principiile fraternității. Aceste principii sunt singurele care pot să ne conducă spre îndeplinirea scopului nostru care este confederația celor trei State dunărene: Ungaria, Serbia și Moldo-Valahia^[80]”.

Treptat însă au apărut disensiuni între politica externă italiană și cea franceză. Într-un articol din 9/21 iulie 1859, publicat de Marco Antonio Canini în ziarul pe care acesta îl tipărea la București, Libertatea și Înfrățirea Popoarelor, Napoleon al III-lea era acuzat de trădare deoarece semnase Tratatul de la Villafranca prin care Veneția continua să rămână în cadrul Imperiului Habsburgic: „Napoleon cel Mic a mințit înaintea Italiei, înaintea lumii, înaintea lui Dumnezeu. Vechiul carbonar din 1832 a devenit salvatorul Austriei, amicul lui Franz Iosef”. La presiunile diplomatice ale Franței, ministrul de Interne Nicolae Kretzulescu a interzis apariția jurnalului iar Canini a fost expulzat[81].

Dacă la început domnitorul Cuza a colaborat foarte bine cu patrioții italieni și cei maghiari (refugiați în Italia), mulți dintre ei masoni, ulterior el a trebuit să urmeze linia politică trasată de împăratul Napoleon al III-lea, susținută și de Marele Maestru al Marelui Orient al Franței Lucien Murat, de distanțare față de acțiunile lor revoluționare. Din cauza unor interese politice protectorul lui Cuza, Napoleon al III-lea dar și prințul Lucien Murat au căutat să refacă relațiile cu Vaticanul și chiar să închege o alianță. Aceste mișcări, opuse proiectelor revoluționare ale Masoneriei Italiene au iritat inclusiv Masoneria Franceză cu vederi liberale și republicane. În cursul anului 1861, atitudinea prinţului Murat în favoarea puterii temporale a papilor a dus la coagularea unei puternice opoziţii care a strâns în jurul ei toată stânga masonică radicală franceză devenită din ce în ce mai puternică şi mai agitată. Această opoziţie a susţinut candidatura la înalta demnitate de Mare Maestru a unui prinţ mult mai liberal şi mai anticlerical din familia Bonaparte: Jerome Napoleon. 

            Urmărind în primul rând propriile sale interese politice, prințul Lucien Murat a votat în Senatul Franței un amendament privind restaurarea puterii temporale a Sfântului Scaun în speranța de a obține sprijinul Papei Pius al IX-lea pentru candidatura sa la tronul Neapolelui^[82].

            Cu toate că Pius al IX-lea avea să declare la 18 martie 1861, în Consistoriul secret, că o asemenea alianță nu era posibilă^[83], Marele Maestru Lucien Murat, printr-o scrisoare redactată la Castelul Buzenval a dezavuat acțiunile revoluționarilor masoni italieni. Chiar dacă nu a făcut o referire directă la calitatea lor masonică, toți membrii Frăției și-au dat seama că acesta era dispus să îi abandoneze pe frații italieni în cadrul unui troc politic pe care intenționa să îl efectueze cu Sfântul Scaun. Iată un pasaj sugestiv din epistola sa: „Regula fundamentală a conduitei mele ar trebui să fie diferită de cea a oamenilor care agită Italia. Aceștia au suprapus poporului italian confreriile conspiratorilor asociate tuturor revoluțiilor europene. Dimpotrivă, noi am fi bucuroși să vedem dispariția acestei aristocrații artificiale de conspiratori (…) Noi nu căutăm prietenia acestor agitatori cosmopoliți care visează o reorganizare teritorială a Europei”^[84].

            Într-adevăr masonii italieni și membrii societăților secrete mazziniene visau la o reorganizare politică și teritorială a Europei. Mulți dintre ei erau radicali republicani și acceptau cel mult ca o formulă politică de compromis monarhiile constituționale.

            La 7 februarie 1862 își aprinsese luminile la Torino Loja Dante Alighieri care a intrat în obediența Marelui Orient Italian (redenumit la 1864 Marele Orient al Italiei). Acest respectabil atelier masonic era unul al marilor patrioți italieni și al revoluționarilor maghiari refugiați în Nordul Peninsulei Apenine. În perioada 1862-1865 loja a fost frecventată de 100-120 de frați, majoritatea italieni (între care 25 de parlamentari), 33 de maghiari, 7 polonezi și 4 români. Dintre italieni enumerăm pe Francesco Crispi, Luigi D'Ancona , Antonio Mordini, Marco Antonio Canini, Bustelli Foscolo. Printre frații maghiari regăsim pe Franz Pulszky, Gustavo Frygesi, Gyorgy Klapka[85].

În primăvara anului 1862 frații din Loja Dante Alighieri din Torino lansează planurile Confederației Dunărene. Eminența cenușie din spatele acestor proiecte ambițioase era nimeni altul decât masonul Marco Antonio Canini, un mare prieten al românilor. Au fost asociați frații maghiari Ferenc Pulszky și Gyorgy Klapka, ultimul elaborând în aprilie 1862 primul proiect în 30 de puncte. Confederația Dunăreană urma să cuprindă următoarele state: Ungaria, Transilvania (separată de Ungaria), România, Croația, Slavonia, Dalmația și Serbia. Elementele comune ar fi fost armata, politica externă, căile de comunicație, serviciile telegrafice, moneda, un sistem de măsuri și greutăți uniformizat și paza frontierelor externe. Marco Antonia Canini s-a deplasat în Principatele Române pentru a face propagandă în favoarea acestui plan[86].

Dacă fratele Klapka a considerat că trebuie să trateze Transilvania ca pe un stat completamente emancipat și independent, masonul maghiar Lajos Kossuth se pronunța pentru o uniune între Transilvania și Ungaria. În aceste condiții Canini a trebuit să negocieze cu Kossuth elaborarea altui plan pentru Confederația Dunăreană. Noul plan elaborat de Kossuth prevedea ca, în cadrul federației, să intre Ungaria, Transilvania, România, Croația și alte provincii care ar fi putut fi anexate de Serbia. Totuși propunea croaților să se organizeze într-o entitate politico-administrativă distinctă dar în componența Coroanei Ungare, sub un conducător comun. În cazul Transilvaniei Kossuth era și mai tranșant considerând că aceasta trebuia să rămână în cadrul Regatului Maghiar căci fără Ardeal „Regatul Maghiar nu este un Regat iar Ungaria nu este Ungaria”. Abia după îndelungate negocieri a acceptat o formulă de compromis: în momentul în care Ungaria și-ar fi declarat independența față de Imperiul Habsburgic populația Transilvaniei ar fi urmat să decidă dacă vroia să rămână într-o uniune cu Ungaria sau dorea să devină un stat independent ca parte a confederației. Chiar dacă provincia ar fi rămas într-o uniune cu Ungaria toate naționalitățile urmau să beneficieze de o largă autonomie[87].

Marco Antonio Canini nu a agreat însă planul lui Kossuth care urma să dea naștere la serioase complicații și a ales ca să susțină planul lui Klapka. Aflându-se în misiune în Principatele Unite cu scopul de a face propagandă Confederației Dunărene, acesta a publicat în ziarul Românul (15 iulie 1862) din București, versiunea originală a planului lui Klapka, contrasemnat de Pulszky[88].  Planul lui Klapka era sprijinit inclusiv de Lodovico Frapolli care își exprima speranța că Marco Antonio Canini va reuși să îl convingă măcar pe jumătate pe Kossuth de necesitatea proclamării egalității între toate rasele (naționalitățile) din Bazinul Dunărean[89]. Lodovico Frapolli va fi inițiat și el, în scurt timp, în Loja Dante Alighieri din Torino la 10 decembrie 1862, ajungând rapid Venerabilul acesteia la 10 ianuarie 1863[90].

Deși fusese pus la curent cu proiectul lui Klapka privind Confederația Dunăreană, Alexandru Ioan Cuza s-a arătat rezervat față de acest plan considerat utopic și a evitat să compromită relațiile cu cele două mari puteri vecine, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Ba mai mult l-a arestat pe Marco Antonio Canini dar apoi l-a expulzat în Serbia, în urma intervenției consulului italian de la București, Strambio. Măsura a fost luată și în contextul tulbure existent pe plan intern, provocat de asasinarea primului ministru Barbu Catargiu.

Domnitorul era extrem de precaut față de agenții Masoneriei Italiene și cei ai organizațiilor secrete ale lui Mazzini din Principatele Unite. De exemplu, la 11/23 iulie 1862, consulul englez din București John Green raporta ambasadorului britanic de la Constantinopol, Lordul John Russell că avusese o conversație intimă cu principele român în care acesta i-ar fi mărturisit că fostul prim ministru Barbu Catargiu ar fi fost asasinat la ordinul mazzinienilor. Cuza i-a fi dat numele șefului asociației secrete mazziniene din țară apoi i-ar fi citit niște pasaje dintr-o carte publicată la Paris în care erau divulgate regulile stabilite de Mazzini cu privire la comiterea asasinatelor cu referire în special la cei care au fost membri ai societății secrete dar au abandonat sau trădat cauza.

Consulul Green remarca că domnitorul românilor era neliniștit și alarmat în condițiile în care circulau diverse zvonuri despre existența misterioasei societăți secrete care l-ar fi asasinat pe Catargiu și „care ar fi mai bine să fie lăsată în pace”. Diplomatul britanic din capitala României își încheia raportul în mod sugestiv: „The Mazzinian Code haunts His Highness.” (Codul lui Mazzini bântuie pe Înălțimea Sa)[91].

În orice caz, în cartea sa Vingt ans d'exil, Canini și-a exprimat dezamăgirea și nemulțumirea față de felul cum fusese tratat de autoritățile din Principatele Unite mai ales că el îi ajutase tot timpul pe români, inclusiv prin fondarea Societății culturale italo-române în care intraseră numeroși savanți, oameni de litere și artiști italieni[92]. Într-adevăr, în 1862, la scurt timp după aprinderea luminilor Lojii Dante Alighieri în Torino, Marco Antonio Canini împreună cu alți frați din acest ilustru atelier masonic precum Luigi D'Ancona, Francesco Crispi, Bustelli Foscolo, cu masonul francez J. A. Vaillant și mazzinianul Vegezzi Ruscalla au fondat Societatea culturală italo-română^[93]. Printre scopurile asociației se regăsea și cel privind înființarea în Italia a unui colegiu pentru tinerii români cu numeroase burse pentru aceștia[94].

Mai mult, masonul italian descrie împrejurările în care i-a salvat viața domnitorului Principatelor Unite fără ca măcar acesta să știe. Un italian, căruia Canini îi consemnează doar inițiala numelui B., vechi și bun prieten al lui  Cuza, s-a dus să îl revadă la un an după ce acesta fusese ales domn. A găsit prilejul să îl abordeze când acesta de afla la Izmail. Însă Cuza nu numai că s-a prefăcut că nu îl cunoaște dar l-a și pedepsit pentru modul familiar cu care i s-a adresat în fața tuturor. La scurt timp B. a fost prins de oamenii domnitorului, târât și bătut cu cruzime pe străzile din Ismail apoi a fost aruncat în temniță unde a zăcut bolnav câteva luni.

Dorind cu orice preț să se răzbune, B. s-a instalat la Măcin (Dobrogea, Imperiul Otoman) unde a angajat mai mulți albanezi, oameni feroce precum și „ticăloși de toate neamurile” de la Sulina formând o bandă înarmată. Având informații că domnitorul urma să treacă iar prin Ismail în iarnă, B. se pregătea să îl asasineze. Acesta i se confesase lui Canini că în subordinea sa se aflau 200-250 de oameni curajoși, gata de acțiune. Complotiștii urmau să se regrupeze la Tulcea, de unde, înarmați cu puști, pistoale și pumnale aveau să treacă Dunărea înghețată noaptea și să ajungă în Ismail unde plănuiau să incendieze orașul pentru a semăna moartea și panica peste tot. Asasinarea domnitorului avea să fie urmată de uciderea și jefuirea negustorilor români și greci care râseseră de el atunci când țipa pe străzi cu fața însângerată fiind maltratat de oamenii lui Cuza.

Aflând că și Canini fusese tratat mizerabil de către autoritățile române și expluzat, B. i-a propus să se răzbune împreună pe domnitorul Principatelor Unite însă acesta nu numai că a refuzat dar a și reușit să îl convingă pe conaționalul său să renunțe la planul său teribil de răzbunare. Ca argument masonul italian i-a spus lui B. următoarele: „Cuza va fi pedepsit mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, voi scrie asta, îți promit. Aceasta va fi o pedeapsă pentru acest om și o satisfacție pentru tine. Nu dezonora numele italian. Nu semăna niciodată moartea în mijlocul unei mulțimi cu scopul de a lovi într-un singur om pentru a da satisfacție ranchiunilor personale[95]”.

Dacă măsurile privind arestarea și apoi expulzarea lui Marco Antonio Canini au iritat pe frații italieni și maghiari din Loja Dante Alighieri, lovitura de stat de la 2 mai 1864 dată de Cuza, prin care a instituit un regim autoritar, avea să atragă dezaprobarea de la nivelul cel mai înalt și anume chiar de la liderii Marelui Orient al Italiei. Fratele Antonio Mordini, într-o interpelare adresată ministrului de externe al Regatului Italiei privind lovitura de la 2 mai 1864, ținea să sublinieze faptul că Principatele Dunărene erau un stat cu o mare importanță pentru Italia formând un zid de apărare contra panslavismului promovat de Rusia și un obstacol important împotriva tendințelor disimulate ale Austriei de a-și extinde controlul în Valea Dunării[96]. Acesta amintea că patrioții italieni aduseseră o contribuție substanțială la unirea Principatelor Române dar solicita ministrului de externe să condamne lovitura de stat a lui Cuza care punea în pericol instituțiile țării[97].

La rândul său, deputatul Filippo Cordova, Mare Maestru al Marelui Orient al Italiei (cu sediul la Torino) la 1862-1863 și apoi Mare Maestru de Onoare (1864/1865)[98] a criticat la 13 iunie 1864 în parlamentul țării sale lovitura de stat menționând că reforma agrară făcută de domnitorul Principatelor Dunărene în favoarea țăranilor nu putea servi drept pretext pentru violarea drepturilor și libertăților constituționale și că decizia „asociației liberale”, în care el însuși era membru, de a susține emanciparea țăranilor români nu poate fi sub nicio formă interpretată ca o aprobare a loviturii de stat[99].

„Asociația liberală” la care făcea referire marele mason Cordova era o importantă organizație paramasonică și anume Societatea internațională neo-latină, patronată din umbră de frații Marelui Orient al Italiei. Aceasta fusese fondată la Torino, la începutul anului 1864 de către el (care a și avut funcția de președinte) și de către un alt mason Carlo Michele Buscaglioni, Maestru în Loja Ausonia-Loja Mamă a Masoneriei Italiene (1861) apoi Mare Maestru Adjunct (1862) și Prim Mare Supraveghetor (1863-1867) al Marelui Orient Italian[100] care a ocupat funcția de vicepreședinte. Supărarea lui Cordova provenea de la faptul că, în lipsa sa, la inițiativa vicepreședintelui Vegezzi Ruscalla și a consilierului Cesare Cantu, membrii Societății neo-latine votaseră un text prin care Cuza era felicitat pentru lovitura de stat și pentru reformele pe care le anunțase[101].

Conform statutelor sale, Societatea internațională neo-latină avea ca scop „federațiunea, independența și libertatea tuturor popoarelor de viță latină”. Pentru îndeplinirea obiectivelor sale respectiva asociație urma a-și fonda filiale în capitala fiecărui stat membru denumite „comitete provinciale” (centrale) cărora li se subordonau comitetele locale. Fiecare comitet central avea în frunte un consiliu compus din 21 de membri (președinte, 5 vicepreședinți, 5 secretari, 9 consilieri și 1 casier) iar fiecare comitet local, compus din cel puțin 5 persoane era condus de un președinte și un secretar. Comitetele din fiecare țară trebuiau să întrebuințeze diverse mijloace pentru a populariza ideea confederațiunii latine[102]. Unul din cei 5 secretari ai Societății internaționale neolatine de la Torino era românul Romulus Scriban[103].

Au fost stabilite 5 regiuni unde urmau să acționeze agenții de propagandă ai Societății neolatine și unde trebuiau fondate filiale: 1) Italia, 2) Franța, 3) Belgia cu Elveția – zonele francofone, 4) Spania, 5) Principatele Române și Portugalia[104].

Proiectul masonic al Societății neolatine era unul extrem de ambițios, anticipând cumva fondarea Uniunii Europene de astăzi: „Societatea se va sili asemenea să angajeze guvernele popoarelor neo-latine a-și da reciprocamente toate înlesnirile posibile în comerciu și navigațiune și a desființa pașapoartele pentru supușii lor respectivi. Ea se va sili asemenea să facă a se acorda oricărui individ de rasă latină, în străinătate, protecțiunea oricărui consul ce va avea acolo una din poterile neo-latine.

Societatea internațională face apel la persoanele de convicțiuni liberale; ea este convinsă că confederațiunea e posibilă numai în statele libere dar nu înțelege deloc prin aceasta a se pronunța asupra celei mai bune sisteme de guvernu[105]”.

Masonul Filippo Cordova, în calitate de președinte al Societății internaționale neo-latine era mare susținător al unității și independenței naționale a românilor, al reformelor implementate în Principatele Dunărene dar s-a poziționat categoric împotriva loviturii de stat de la 2 mai 1864 prin care Cuza a instituit un regim autoritar cu încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Stare de tensiune între masonii din Loja Dante Alighieri din Torino și Al. I. Cuza s-a amplificat treptat. La 7 iulie 1864 consulul general al Italiei la București, Strambio raporta Ministrului său de Externe Visconti Venosta că revoluționarul ungur, masonul Gustav Frigyesy (Frygesi) fusese arestat de autoritățile române. Acesta era un mazzinian și un garibaldian, „agent al partidului european de acțiune și al comitetului revoluționar central din Londra” de la care primise importante sume de bani și care conspira împreună cu C. A. Rosetti, „capul partidului democratic român” să îl ucidă pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza și să dea jos guvernul Principatelor Unite[106]. În urma perchezițiilor făcute i s-au confiscat mai multe documente, unele scrise cu cerneală invizibilă sau cifrate între care și un plan detaliat privind organizarea legiunilor maghiare și poloneze pe teritoriul românesc. În urma investigațiilor nu ar fi fost însă găsite înscrisuri din care să rezulte în mod clar că ar fi pus la cale un complot împotriva lui Cuza și a guvernului său dar a deranjat autoritățile române prin faptul că a dorit să organizeze unități înarmate în țară fără aprobarea acestora, fiind în legătură cu grupările politice extremiste din Europa[107].

            Directorul ziarului Românul C. A. Rosetti a fost chemat de două ori de către Procurorul General din București care a dorit să investigheze legăturile lui cu Frigyesy. Prefectul Poliției Capitalei Marghiloman i-ar fi spus personal lui Strambio că Rosetti, după ce s-a pus în legătură cu Frigyesy, ar fi înființat o societate secretă al cărei scop ar fi fost asasinarea principelui Cuza dar nu a putut oferi detalii privind organizarea respectivei societăți și nici despre jurământul depus de membrii săi. Consulul italian considera că de fapt Marghiloman dorea să obțină o răzbunare politică împotriva lui Rosetti. În cele din urmă s-au putut proba doar două acuzații contra lui Rosetti: 1) că a servit ca intermediar pentru livrarea scrisorilor către Frigyesy și 2) că l-ar fi sprijinit pe masonul maghiar să își scoată un pașaport fals românesc cu numele de Fisher. Rosetti a susținut însă că l-a ajutat pe revoluționarul ungur doar din bunăvoință, fiindcă acesta dorea să lucreze în secret pentru eliberarea patriei sale așa cum și el primise ajutor în lungul său exil din Franța când lupta pentru libertatea și unitatea românilor[108].

 Grație unei scrisori trimisă de masonul italian Giuseppe Garibaldi lui Cuza, acesta din urmă l-a eliberat pe Frygesi în august 1864. Mazzini îl considera însă pe Cuza ca fiind „un escroc aflat, în mod alternativ, în mâinile lui Napoleon al III-lea, Austriei și oricui[109]”.

            Ca monarhi autoritari Napoleon al III-lea și Alexandru Ioan Cuza aveau toate motivele să se teamă de membrii organizațiilor oculte italiene. C. A. Rosetti, frații Ion și Dimitrie Brătianu și Eugeniu Carada aveau relații strânse cu masonul anarhist rus Mihail Bakunin[110] dar și cu Mazzini. Părinte fondator al Primei Internaționale, alături de Karl Marx, Mihail Bakunin fusese inițiat în Loja Il Progresso Sociale din Florența, fondată la 1863[111] iar la 1864 a participat în calitate de delegat al Lojii Conclave din Florența la Adunarea Generală Constituantă a Masoneriei Italiene de Rit Scoțian Antic și Acceptat[112]. Atât Bakunin cât și Mazzini țesuseră la nivelul întregii Europe un păienjeniș de societăți secrete radicale, bazate pe ideile republicane și federaliste care își propuneau să schimbe din temelii vechea ordine politico-socială pe bătrânul continent.

                                                             ***

Societatea secretă fondată de C. A. Rosetti și detronarea lui Cuza.

Conflictul dintre liberalii „roșii” și principele Cuza mocnea demult, aproape de la începutul domniei. În perioada 1861-1862 funcția de Prefect al Poliției Capitalei a fost ocupată de Dimitrie Butculescu, un om devotat lui Cuza care a reformat din temelii serviciul secret al instituției. Constatând că „cuibul tuturor acestor făcători de rele l-am găsit chiar în Poliție”, el a luat măsuri severe, „în mai puțin decât o lună de zile descoperind banda tâlharilor aflați în Serviciul de Siguranță Publică”. Cu aparatul polițienesc și de siguranță reformat, Butculescu a reușit să pareze cu succes loviturile subterane ale liberalilor radicali care deja începuseră să conspire împotriva guvernului, nemulțumiți de faptul că domnitorul Alexandru Ioan Cuza numise ca prim ministru pe conservatorul Barbu Catargiu (22 ianuarie 1862), ostil reformei agrare: „Am menținut intactă siguranța Tronului care nu s-a periclitat decât după ieșirea mea din serviciul Poliției. Am paralizat cu totul acțiunea revoluționarilor sau a Roșiilor, după cum se numeau pe atunci, care exercitau o influență ș-o autoritate surprinzătoare, asupra poporului de gios mai cu seamă, încât ordinea publică era în veci amenințată. I-am redus la o neputință absolută, le-am tăiat iarba de sub picioare după cum se zice, iarăși prin mijloace îndemânatice, fără violență și fără ca unul din ei să fi avut a se plânge de procedările mele”.

            Pe baza informațiilor colectate prin aparatul informativ al Prefecturii Poliției Capitalei, Butculescu a concluzionat că revolta zecilor de mii de țărani care năvăliseră în București în frunte cu Mircea Mălăieru a fost pusă la cale de cei trei „instigatori” din umbră, C. A. Rosetti, Ion Brătianu și Ștefan Golescu^[113]”.

Pe măsura trecerii timpului conflictul a crescut în intensitate. La începutul sesiunii parlamentare din 1863 are loc o interesantă convorbire între Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu:

„Brătianu: avem mandat de la alegătorii noștri să detronăm pe Cuza Vodă; du-te de-i aprinde lumânarea !

Kogălniceanu: Aș fi curios să văd acel mandat.

Brătianu: Îl vei vedea la Cameră.

Kogălniceanu: Și pentru ce voiți a-l răsturna ?

Brătianu: Fiindcă a înșelat speranțele românilor, fiindcă nu e la înălțimea misiunei sale.

Kogălniceanu: Vodă Cuza nu e Napoleon dar e patriot. Nici chiar boierii n-ar avea cuvânt a se plânge de el care i-a menajat îndestul; dar boierii sunt inamicii poporului și Vodă Cuza este alesul poporului care a pus în el speranțele sale.

Brătianu: Este alesul Camerei care poate să-l răstoarne.

Kogălniceanu: Mă îndoiesc, Vodă Cuza nu e Vodă Bibescu; suntem în 1863 nu în 1848[114]”.

Liberalii radicali conspirau să îl răstoarne pe Cuza dar nici acesta și membrii camarilei sale nu stăteau cu mâinile în sân. Ei au regizat o lovitură de stat pentru ziua de 30 noiembrie 1863 când trebuiau să fie arestați toți liderii opoziției. Totul a fost elaborat în cele mai mici amănunte, inclusiv textul decretului pentru dizolvarea Adunării Legiuitoare. Se pregătiseră vreo 30 de căruțe de poștă cu care cei reținuți urmau să fie trimiși la închisoare sau la mănăstiri sub supraveghere. Printre ofițerii desemnați să efectueze arestările se regăsea și faimosul colonel Pisoschi care ceruse să i se acorde onoarea să îl aresteze pe principele Dimitrie Ghica. Un singur adversar, Alexandru Golescu-Albul, prieten personal al domnitorului avea să se bucure de favoarea de a nu fi întemnițat ci numai trimis cu domiciliul forțat, lângă maică-sa, la Golești.

Urzitorii complotului erau așa de convinși că totul se va petrece conform planului încât redactaseră dinainte textul unei scrisori a domnitorului către Marchizul de Moustier, ambasadorul Franței la Constantinopol prin care acesta, ca amic și sprijinitor al lui Cuza, era înștiințat în mod anticipat de cele ce aveau să se întâmple în cele 24 de ore după lovitura de stat. Mai mult, sub aceleași influențe oculte s-a elaborat și textul declarației pe care Cuza urma să o aducă la cunoștința poporului pentru a justifica lovitura de stat.

Șeful statului i-a chemat la el pe comandantul armatei, generalul Ioan Emanoil Florescu și pe Prefectul Poliției Capitalei, Mihail Marghiloman. Primul a raportat că ofițerii și trupa erau gata să acționeze dar cel de-al doilea a manifestat serioase rezerve, arătând că în oraș se știa deja de complot și că se cunoștea lista celor care urmau a fi arestați. Cei vizați își luaseră deja măsuri de pază și apărare, schimbându-și domiciliul ori înarmându-se. C. A. Rosetti dormea de câteva nopți în Turnul Bărăției iar principele Gr. Sturdza se culca îmbrăcat, cu pistoalele încărcate la cap astfel încât arestările nu se puteau face fără vărsare de sânge.

Ceea ce l-a determinat însă pe Cuza să renunțe la periculoasa aventură a fost faptul că opoziția i-a dejucat planul, lipsindu-l de pretextul principal care avea să motiveze lovitura de stat. În ziua de 30 ianuarie pe ordinea de zi a Parlamentului se afla proiectul creditului de 10 milioane de lei pe seama Tezaurului public, proiect ce se credea că nu va fi votat. Dar Adunarea a votat creditul cerut de Guvern astfel încât Cuza nu mai avea un motiv temeinic de a face uz de decretul de dizolvare iar camarila a rămas consternată[115]. 

Principalele motive invocate de către cei care doreau detronarea lui Cuza erau corupția și poliția politică, ambele fiind întruchipate de șeful camarilei din jurul lui Alexandru Ioan Cuza, Cezar Librecht.

Prietenul lui Cuza și-a consolidat treptat puterea în statul român. Dacă din mai 1859 și până la 1 septembrie 1864 a fost doar Inspector General al Telegrafului din Principatele Unite prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 29 august 1864 Serviciul de Telegraf a fost unit cu Serviciul de Poștă rezultând o singură instituție denumită Direcția Generală a Poștelor și Telegrafelor având în frunte ca director general pe Cezar Librecht. Noua instituție se afla în subordinea Ministerului de Interne, Lucrări Publice și Agricultură^[116]. De altfel, încă de la 24 mai 1864, Serviciul de Poștă trecuse de la Ministerul de Finanțe la Ministerul de Interne^[117].

Astfel, odată cu centralizarea, unificarea, modernizarea și extinderea serviciilor de poștă și telegraf s-a amplificat considerabil și puterea lui Librecht, „Cabinetul Negru” putând intercepta acum nu doar telegramele ci și scrisorile, oficiale și particulare (private).

Cumulând funcția de șef al guvernului cu cea de ministru al unui minister în care erau adunate la un loc (din lipsa banilor) Internele, Lucrările Publice și Agricultura, Mihail Kogălniceanu nu mai avea timp efectiv să se ocupe de chestiunile care țineau de siguranța publică astfel încât problemele legate de ordinea publică și siguranța statului au rămas în sarcina lui Cezar Librecht. Șefii stațiilor de telegraf din țară primiseră ordin chiar de la primul ministru ca să raporteze toate informațiile delicate și sensibile direct lui Librecht. Un concept al unei telegrame din 1864 întocmită de Kogălniceanu este edificator în acest sens:

 „La șefii stațiunilor de Telegraf din România,

Referați secret d-lui Inspector General al Telegrafelor limbagiul și atitudinea prefecților în cestiunea rurală”.

Prin acest ordin dat șefilor de telegraf Kogălniceanu dorea să știe exact,apoi să raporteze lui Cuza care era atitudinea șefilor administrațiilor județene față de reforma agrară^[118].

Generalul Alexandru Candiano-Popescu consemna în memoriile sale că, după arestarea directorului general al Poștelor și Telegrafelor în februarie 1866, în urma perchezițiilor efectuate „s-a găsit la Librecht un registru unde trecea toate persoanele mai cu vază din țară și fiecare avea o partidă în acel registru unde erau trecute procesele sale, trebuințele sale, aspirațiile, slăbiciunile și metehnele sale. Când cerca să seducă pe cineva sau să-l atace, Librecht îl căuta la registru. Acest registru este Carta Magna a corupției regimului lui Vodă Cuza și născocitorul infamei cărți era Librecht”.

Candiano-Popescu considera că directorul general al Poștelor și Telegrafelor era principalul pion al camarilei corupte de la curtea lui Cuza: „Librecht este sufletul tuturor intrigilor, încurajatorul bacșișurilor, firul tuturor gheșefturilor. El face și desface ministere, sboară ca un fluture prin budoarele doamnelor galante, grămădite împrejurul său ca musculițele împrejurul unei bucați de zahăr, acoperindu-le de favoruri pe ele și pe bărbații lor. Librecht este încarnația cinismului și desfrâului acelui regim. (…) Iată pentru ce noi, reprezentanții lui 11 Februarie priveam cu ură și scârbă pe Librecht și ajunsesem cu desnădejdea până la a conspira să dăm jos pe stăpânul său slab și corupt, numai să scăpăm de o slugă perfidă și primejdioasă.

Cogălniceanu și alții se lăudau că fac ce vor din Vodă-Cuza iar Librecht juca pe Cogălniceanu cum se joacă copiii cu o păpușe^[119]”.

În afară de corupție și poliție politică un alt motiv al răsturnării lui Cuza este cel al relațiilor cu Rusia care ar fi fost potrivnice interesului națiunii române. Primul aspect se referă la chestiunea prințului străin pe tronul României. Aducerea unui prinț străin dintr-o familie regală din Apusul Europei pe tronul Țărilor Române era unul din obiectivele principale consemnate în vechiul proiect masonic de la 1837/1838 al Lojii Regenerațiunea care avea ca interfață în lumea profană Societatea Filarmonică. Planul Maestrului Venerabil Ion Câmpineanu și a celorlalți frați din jurul său viza unirea tuturor Țărilor Române sub un principe străin pentru a se limita astfel influența Rusiei Ortodoxe asupra familiei domnitoare. Dar unii boieri conservatori rusofili doreau încă de pe atunci ca pe tronul Țărilor Române unite să urce nepotul țarului Rusiei, Ducele de Leuchtenberg[120].

În perioada Congresului de Pace de la Paris (1856) patrioții români au continuat să facă propagandă pentru proiectul masonic denumit România („RUMANIA”) al vechii loji a lui Câmpineanu, inclusiv obiectivul de a urca pe tron un principe străin pe care l-au și votat  de altfel în cadrul Divanurilor Ad-hoc de la București și Iași la 1857/1858. Dar încă din timpul discuțiilor de la Congresul de Pace de la Paris, Rusia a căutat să exploateze în favoarea sa chestiunea principelui străin. Masonul Ion Heliade Rădulescu scria la 4/16 martie 1856 lui Gr. Grădișteanu că diplomația țaristă a lansat propunerea conform căreia ar fi fost dispusă să cedeze Moldovei chiar și întreaga Basarabie nu numai cele 3 județe (Cahul, Ismail și Bolgrad) dacă se accepta ca pe tronul Principatelor Dunărene unite să urce nepotul țarului Alexandru al II-lea, ducele Serge de Leuchtenberg[121]. Desigur românii au respins aceste propuneri.

Totuși Rusia a căutat să agite prin propagandă fățișă sau subversivă chestiunea ducelui de Leuchtenberg pe tronul Principatelor Române iar Cuza nu a făcut mai nimic pentru a dezminți și dezavua aceste știri periculoase. Informațiile au fost astfel preluate și vânturate prin presa de limbă franceză din Europa Apuseană. Încă de la 10 mai 1860 publicația belgiană L'Ami de l'ordre consemna faptul că rușii făceau demersuri pentru a obține abdicarea lui Cuza în favoarea prințului de Leuchtenberg[122]. 

În discursul din Parlamentul României, rostit la 11 februarie 1863, Ion Brătianu a amintit indignat de propaganda în favoarea ducelui de Leuchtenberg dar și despre tăcerea guvernului față de această situație neplăcută care năștea suspiciuni:

„Lumea a început să bănuiască că e o influență străină care voiește ca lucrurile în România să nu aibă stabilitate ca astfel să poată într-o zi să își dobândească puterea sa veche. Dar nu e numai o influență, d-lor: ziarele străine ne vorbesc de un duce muscal candidat la Tronul României. Ei, d-lor dar când națiunea română a pronunțat vreodată numele unui duce muscălesc ca să dea această idee. Jurnalele vorbesc de candidatura lui și e o vorbă care zice: unde nu e foc, nu iese fum. Așa, d-lor s-a vorbit de abdicare, de ducele de Leuchtenberg (...)

Nu știu dacă vă aduceți aminte de programa jurnalului slav din Bruxelles, Le Nord (...) iată ce zice și astăzi acel ziar: În ziua în care Împărăția Otomană va fi ștearsă de pe harta Europei echilibrul nu mai poate fi conservat decât cu condițiunea de a constitui în locu-i două state, tari și omogene, Statul Slav la Nord, Statul Grecesc la Miazăzi. Și un ziar francez adaogă: Lucru straniu, în fiecare din aceste combinări, România nu intervine și nu comptează decât ca victimă”[123].

Propaganda subversivă rusească privind abdicarea lui Cuza în favoarea ducelui de Leuchtenberg, amplificată și de adversarii politici din interior care nu a fost combătută aproape deloc de oficialitățile de la București precum și o serie de acțiuni ale domnitorului precum tranzitul armelor rusești prin România pentru Serbia (noiembrie 1862), oprirea unităților înarmate ale revoluționarilor polonezi de a trece prin țară și arestarea liderilor acestora (în iulie 1863 și ianuarie 1864), declarația din mesajul său de la 1865 adresat Adunării Legislative prin care lăsa să se înțeleagă că ar fi dispus să abdice au trezit suspiciuni din partea Franței care a luat în calcul, în mod serios, o posibilă abandonare a puterii în mâinile ducelui de Leuchtenberg[124]. Astfel încrederea lui Napoleon al III-lea în Alexandru Ioan Cuza s-a erodat.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Române Unite la 1859 a însemnat doar renunțarea temporară la țelul fixat de Masoneria Română și nu abandonarea definitivă a chestiunii aducerii pe tron a unui prinț străin dintr-o familie regală din Apusul Europei.

Tensiunile între domnitor, camarila sa și opoziție au atins cote maxime la 3/15 august 1865 când la București s-a desfășurat revolta negustorilor și precupeților nemulțumiți de instituirea monopolului statului asupra comercializării „tutunului și tabacului” și de taxele impuse de Primăria Municipiului București. Speculând supărarea comercianților și precupeților, prefectul Poliției Capitalei Mihail Marghiloman și directorul general al Poștelor și Telegrafelor Cezar Librecht au orchestrat din umbră o revoltă care a fost în cele din urmă înăbușită în sânge de armata condusă de generalul Florescu. Scopul a fost să prindă opoziția în laț și să aibă motivația pentru a aresta pe liderii acesteia, ceea ce s-a și întâmplat. Cu aprobarea lui Marghiloman au fost organizate bande înarmate de tulburători conduse de agenți polițienești deghizați în haine civile iar Librecht a dat dispoziție șefilor oficiilor de telegraf să raporteze că instigatorii mișcării erau agenți aflați în slujba Rusiei[125].

În urma revoltei trupa a avut 1 ofițer și 7 soldați răniți iar rebelii 7 morți și 30 de răniți. Au fost arestate peste 150 de persoane între care C. A. Rosetti, Ion Brătianu, Eugeniu Carada. Tragicul eveniment avusese loc în lipsa lui Alexandru Ioan Cuza care era plecat la tratament în străinătate, la Ems. Întors în țară, domnitorul a dat la 30 august/11 septembrie 1865 un decret prin care s-a dat amnistie generală tuturor celor arestați și implicați în rebeliune[126]. Prin acest act de clemență el a reușit să detensioneze doar temporar conflictul cu opoziția care a continuat să comploteze în secret împotriva sa și a camarilei sale.

Societatea secretă având ca scop detronarea lui Cuza a luat naștere însă înainte și nu după revolta de la 3/15 august 1865. De existența acesteia știa și primul ministru Nicolae Kretzulescu care, într-o broșură publicată la 1866 în limba franceză, la scurt timp după lovitura de stat preciza următoarele:

„Cu două zile înainte de 3 August, unul dintre principalii autori ai lui 11 Februarie, venind să mă caute la minister pentru câteva afaceri particulare, l-am întrebat: M. A. faceți parte din societatea secretă care tocmai s-a format, mi se spune, la București ? – Nu, mi-au propus și mie dar am refuzat. – Dar spuneți-mi, vă rog, am adăugat, care este scopul acestei societăți ? – Vor să vă răstoarne și să proclame decăderea lui Cuza, mi-a răspuns M. A, dar nu sunt de acord cu chestiunea zilei de mâine. Acum, a adăugat el, vom vedea cine va câștiga ei sau voi[127]”.

Șeful și fondatorul societății secrete era C. A. Rosetti. Din aceasta mai făceau parte: Ion Ghica, Teodor Văcărescu, B. Hiotu, Lascăr Catargiu, Nicolae Blaremberg, Ion Brătianu, Dimitrie Brătianu, Dimitrie Sturdza, prințul Dimitrie Ghica, Ion Heliade Rădulescu, frații Golescu, P. Carp, prințul general I. G. Ghica, C. Brăiloiu, Petre Mavrogheni. Comitetul de conducere era format din: C. A. Rosetti, Ion Ghica, Lascăr Catargiu, prințul Dimitrie Ghica, G. Ghica, I. Cantacuzino, N. Blaremberg și Petre Mavrogheni. Membrii societății secrete au fondat și un jurnal, Revista Dunării (Revue du Danube) care avea în comitetul de conducere pe C. Grădișteanu, Em. Kretzulescu, D. Berindei, R. Ionescu și Nicolae Blaremberg. Printre redactorii acelei publicații hebdomadere se regăseau C. Kretzulescu, I. Strat, Ion Heliade Rădulescu, Gr. Cantacuzino, Vlad. Ghica, A. Cantacuzino, Radu Rosetti, Vasile Pogor, Petre Carp, Gr. Sturdza[128].

Într-adevăr în fruntea acestei „vaste Eterii” se aflau administratorii, redactorii și protectorii publicației Revue du Danube[129]. Însă cenzura strictă (un alt motiv întemeiat al detronării lui Cuza) funcționa deja în Principatele Române. Astfel că, pe baza raportului făcut de ministrul de Interne generalul Florescu, Alexandru Ioan Cuza a dat la 10/22 ianuarie 1866 un decret prin care a interzis publicația motivându-se că în articolul intitulat Reflecțiuni politice, apărut la 1 ianuarie 1866, se „zugrăvea țara sub tabloul cel mai negru, adăogând și insinuările cele mai culpabile” și, totodată, se menționa  că „națiunile dispar din lume ca și indivizii[130]”.

Trebuie să subliniem că printre redactorii și colaboratorii Revistei Dunării se numărau nu mai puțin de 12 frați din Loja Înțelepții din Heliopolis: George Gr. Cantacuzino, Theodor Văcărescu, Gr. Lahovary, N. Gr. Racoviță, Apostol Mănescu, Pantazi Ghica, Ion Strat, George M. Ghica, Ioan A. Cantacuzino, Grigore Cantacuzino, Adolf Cantacuzino și Vladimir Ghica. Acestora li se adăugau încă 2 frați din Loja Steaua României din Iași, Vasile Pogor și Petre P. Carp. Și tot în Loja Steaua României se regăsea și Petre Mavrogheni (inițiat la Paris în Loja Prietenie sinceră la 3/15 octombrie 1860) care a jucat un rol important în pregătirea acțiunii de răsturnare[131].

Treptat, numărul membrilor societății secrete responsabile de răsturnarea lui Cuza a crescut considerabil. Un contemporan al evenimentelor, doctorul Constantin Dimitrescu-Severeanu (la acea vreme medic la Spitalul Colentina) amintește în memoriile sale faptul că el însuși a intrat în societatea secretă condusă de C. A. Rosetti, fiind recomandat de prietenul său Ștefan Mihăilescu: „Sufletul conspirației a fost C. A. Rosetti (Berlicoco) – Tartorul cum îi mai zicea lumea. (...) De mai mult timp prietenul meu Ștefan Mihăilescu mă pusese în curent cu mișcarea de conspirație și odată m-a prezentat la un comitet care se întrunea noaptea în Pasagiul Român. Din discuțiunile urmate am înțeles tot ce se pregătea, însă am declarat că nu voi putea lua parte, dar, pe cuvânt de onoare că nici nu voi denunța nimic. Mihăilescu mă ținea în curent, spunându-mi chiar noaptea când se va întâmpla detronarea; (...) am fost într-o neliniște toată noaptea[132]”.

Din mărturiile lui Severeanu rezultă că forul de conducere al societății secrete se întrunea uneori noaptea, în mod tainic, în Pasajul Român, acolo unde se aflau redacția și tipografia ziarului Românul în fruntea căruia se afla C. A. Rosetti.

            Deși se afla în relații intime cu domnitorul Cuza, șeful Serviciului Siguranței, Ioan G. Valentineanu mărturisește că fusese „inițiat de comitetul subversiv secret” în fruntea căruia se afla „marele conspirator” C. A. Rosetti care era „sufletul coalițiunii de răsturnare”. Așadar șeful serviciului secret fusese inițiat în societatea tainică care avea ca principal obiectiv detronarea celui care ocupa tronul Principatelor Unite și era la curent cu toate detaliile. Deși Valentineanu se prezenta ca fiind în „intimitate” cu domnitorul Cuza, vechiul său camarad de exil din Rusia, acesta a ales efectiv să îl trădeze pentru a nu își încălca jurământul făcut lui Rosetti: „Nu am denunțat complotul pentru că luasem angajamentul de onoare către marele conspirator și organisator al coalițiunei de răsturnare, C. A. Rosetti, de a păstra secretul ce îmi încredințase pe parolă de onoare”.

            Valentineau nu numai că fusese inițiat în respectiva societate secretă dar era permanent în legătură cu Rosetti la care se ducea „mai în toate zilele” după cum el însuși confirma și era pus la curent cu toate acțiunile complotiștilor, inclusiv cu cele care priveau colectarea unor importante sume de bani pentru reușita acțiunii. De exemplu, într-o zi a fost de față când la Rosetti a venit Costache Cantacuzino Rifoveanu cu un sac plin de galbeni pe care l-a trântit pe masă zicând că acolo este toată averea lui pe care i-o încredințează ca să „scape țara” de Cuza. Momentul respectiv nu numai că nu a trezit îngrijorarea ba a chiar a provocat emoția profundă și admirația lui Valentineanu: „Am ieșit cu lacrimile în ochi de la această scenă, de la acest act de patriotism[133]”.

            În mod aproape penibil, Valentineanu încearcă în memoriile sale să își decline răspunderea pentru trădarea lui Cuza încercând să se plaseze în afara conspirației deși el se aflase chiar în miezul acesteia: „Cu cât popularitatea lui Cuza-Vodă se mărea, mai ales în urma mărețelor acte săvârșite ca Domn al Românilor, cu atât conspirațiunea ocultă lucra din răsputeri pentru ajungerea scopului ei de răsturnare[134]”.

            Cu toate că șeful Poliției Secrete din București, I. G. Valentineanu a intrat în societatea secretă a conspiratorilor, unii agenți informatori au înțeles să își facă datoria față de șeful statului. În seara zilei de 10/22 februarie 1866, un grec „angajat al Poliției Secrete” a venit la Cuza și l-a înștiințat că un complot va izbucni contra lui în acea noapte, că armata era câștigată de partea conspiratorilor și că garda palatului a preluat inițiativa. Cuza la rândul său i-a înștiințat pe șeful gărzii Palatului și pe șeful Poliției Capitalei, Alexandru Beldiman care, după o oră, în urma verificărilor l-au asigurat că totul era în ordine^[135]. Se pare că agentul respectiv nu făcea parte din rețeaua Serviciului Siguranței Publice în fruntea căreia se afla Valentineanu ci din structura informativă condusă de Cezar Librecht și Marin  Serghiescu zis și Marin Naționalul^[136]. Marin Serghiescu Naționalul, un mare patriot român, bun prienten al lui Cuza, fusese membru al mai multor societăți secrete. A activat și în asociația secretă Frăția, cea fodată la 1843 și condusă de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell^[137]. Serghiescu făcea parte din camarila dimprejurul domnitorului fiind numit comisar extraordinar în cadrul Ministerului de Interne, însărcinat cu misiuni speciale prin orașe și sate, având la dispoziție sume importante din fondul extraordinar destinat menținerii ordinii publice[138].

Revenind la societatea ocultă al cărei scop era detronarea lui Cuza, precizăm că cei mai importanți membri ai ei erau trei, C. A. Rosetti, Ion Brătianu și Ion Ghica, toți trei masoni. C. A. Rosetti fusese inițiat la 10/22 mai 1844 în Loja Trandafirul tăcerii perfecte din Paris[139]. Într-un tabel al atelierului masonic din 1847, acesta figurează deja cu gradul 18 (Cavaler de Rose-Croix)[140]. El a mai făcut parte dintr-o rețea de asociații secrete, organizate după modelul Carboneriei și afiliate asociației internaționale Tânăra Europă în fruntea căreia se afla Giuseppe Mazzini: Frăția, fondată la 1843, Societatea Studenților Români, înființată în decembrie 1845 la Paris și Junimea Română, fondată în capitala Franței la 1851[141].

Presa internațională scria că C. A. Rosetti era de mult timp „creierul și inima” societății secrete care avea ca scop detronarea domnitorului de la București. În timpul domniei lui Cuza, el fusese arestat de vreo 10 ori sub diverse pretexte[142]. După lovitura de stat din mai 1864 ziarul Românul tipărit de Rosetti a fost suprimat. Când a scos succesiv alte două jurnale, Libertatea și apoi Conștiința Națională, cenzura le-a interzis iarăși, pe rând. Exasperat Rosetti a publicat atunci, din nou, în semn de protest, Românul care era de fapt o foaie albă având tipărită în partea de sus doar denumirea ziarului. De altfel, într-o zi, marele mason român îi spusese în față lui Cuza: „Dacă nu respectați Constituția vă vom răsturna[143]”.

Atunci când a fost ales Prim Staroste al corporațiilor de negustori și meseriași din București (1 decembrie 1860) C. A. Rosetti a devenit un fel de șef al „Masoneriei Operative”. A ocupat respectiva funcție timp de 3 ani, până la sfârșitul lui 1863. Dar și după aceea, în mintea și sufletul comercianților și micilor industriași din capitală el a rămas Marele lor Staroste care le-a reprezentat și promovat interesele[144]. Rosetti îi numea pe staroști „domni și frați” iar scrisorile către ei se încheiau cu formula „primiți domnilor frățeștele mele salutări” sau „nu-mi rămâne decât a vă prezenta frățeștele mele salutări”[145]. Influența asupra clasei de mijloc era esențială atunci când se dorea a se pune la cale o revoluție sau era nevoie de adeziunea maselor în urma unei lovituri de stat.             

            De altfel, controlul unor „masoni speculativi” asupra breslelor „masonilor operativi” fusese instituit încă din timpul Revoluției de la 1848. Heliade Rădulescu, prin intermediul vărului său, Mărgărit Moșoiu „inițiase în secret” mai mulți „șefi de corporații” (staroști de bresle) care se angajaseră să facă propagandă revoluționară printre comercianții și artizanii aflați sub oblăduirea lor[146].  Rezultatul a fost că meseriașii și negustorii din București s-au organizat în grupe de câte 10-20 de frați, fiecare cunoscând numai pe șeful imediat al grupei. Șefii de grupe erau în relație cu membrii Comitetului revoluționar iar aceștia cu sub-comitetul de trei[147].

            Influența pe care a exercitat-o Rosetti asupra negustorilor și meseriașilor poate constitui o explicație, măcar parțială, pentru inactivitatea maselor din capitala României atunci când Cuza a fost detronat de conspiratori.

Maestru Venerabil al unei loji masonice din București la 1843[148], Ion Ghica este un alt personaj extrem de interesant. La 1839 fondase la Paris o asociație secretă radicală la dorința colonelului Câmpineanu. Această „Societate Rodiniană” (după cum o numește Ion Heliade Rădulescu) din Piața Sorbona era continuatoarea proiectului masonic de unificare a țărilor române lansat de Loja Regenerațiunea. Formată în special din tinerii boieri moldoveni și munteni aflați la studii universitare sau postuniversitare (doctorale) la Paris, „Societatea Rodiniană”care grupa elita elitelor române s-ar fi transformat sub conducerea lui Ion Ghica într-o veritabilă societate secretă-mamă din care ulterior au derivat mai multe societăți secrete, inclusiv Frăția[149]. Denumirea metaforică de „Societate Rodiniană” fusese preluată după porecla „Rodin” care îi fusese atribuită lui Ion Ghica de Scarlat Filipescu și Ion Heliade Rădulescu mai târziu, pe la 1850-1851. Iezuitul Rodin era unul din personajele principale ale romanului lui Eugene Sue, Le juif errant (Evreul rătăcitor)[150].

Chiar dacă „Societatea Rodiniană” din Piața Sorbona ar fi adoptat unele metode conspirate ale societăților secrete ale iezuiților și ar fi împrumutat ceva din organizarea acestora, cu siguranță Ion Ghica nu s-a inspirat de la iezuitul „Rodin”, așa cum în mod tendențios menționează Heliade Rădulescu în mai multe scrieri ale sale deoarece romanul lui Eugen Sue a văzut lumina tiparului abia la 1844. Cel mai probabil este vorba despre o societate de inspirație carbonară sau mazziniană. În orice caz pentru masonul conservator Heliade-Rădulescu ideile radicale, progresiste promovate de acea „Eterie ocultă” în fruntea căreia se afla Ion Ghica, care ar fi întrebuințat pentru atingerea scopurilor sale calomnia, spionajul și asasinatul erau considerate a fi periculoase. În poezia Ingratul el critică pe Grigore Alexandrescu deoarece intrase în comitetul secret al filialei din București a „Societății Rodiniene” din capitala Franței, „acel duh de partide, robie pierzătoare”[151].

Asociația tainică a Românilor din Piața Sorbona avea ca interfață în lumea profană Societatea pentru învățătura poporului român înființată la Paris la 1839 care grupa atât munteni cât și moldoveni. Între membri amintim pe Nicolae Kretzulescu (prim ministru la 1866 în timpul detronării lui Cuza), A. G. Golescu, Alecu Mavrocordat[152].

Pe la jumătatea anului 1859 Ion Heliade Rădulescu scria, în același ton critic, despre existența unei legături între societățile rodiniene ale pașoptiștilor din trecut, nășite de Ion Ghica și Loja Steaua Dunării: „Câți au ieșit cu alt 1848 spre a se opune celui din Moldova (provocat de ruși în opinia lui Heliade) au devenit victime și nu vor mai vedea zi albă până ce nu vor deveni renegați și nu se vor pune sub stindardul Stelei Dunării al căreia general e un împelițat Rodin ?”[153] Termenul de „general” era utilizat în mod ironic și făcea aluzie la funcția de Superior General, conducător al Ordinului Iezuiților.

Pe Ion Ghica îl găsim și ca părinte fondator al societății secrete Frăția la 1843[154] dar și al societății secrete mazziniene Tânăra Românie la 1847 din care făcea parte și viitorul domn al Principatelor Dunărene, după cum am amintit în primul capitol al prezentului studiu.

Cât privește pe Ion C. Brătianu, acesta a fost inițiat în Loja Ateneul Străinilor în primăvara anului 1846 după care s-a afiliat, în luna decembrie a aceluiași an, Lojii Trandafirul liniștii desăvârșite unde va fi ridicat la gradul de maestru (2/14 iulie 1847)[155].

Sursele documentare îl atestă pe Ion Brătianu având strânse legături, la 1853, cu cele trei societăți secrete republicane Cordonul Sanitar, Două Sute și Societatea Școlilor implicate în organizarea complotului de la Hipodrom și Opera Comică contra împăratului francez Napoleon al III-lea. Societatea Două Sute, în fruntea căreia se afla Ruault, avea o organizare după modelul asociațiilor carbonare fiind compusă din 20 de grupe a câte 10 oameni fiecare. Doar șefii acestor grupe se cunoșteau între ei, conspiratorii dintr-o grupă neputând comunica cu membrii celorlalte^[156].

Arestat, împreună cu alți complici, Thorez, Martin, Baudy, Lafline și Nane, Brătianu va fi achitat de justiția franceză în noiembrie 1853 pentru participare la complot dar va rămâne în arest preventiv fiind judecat de Tribunalul Corecțional din Paris pentru delictul de afiliere la o societate secretă^[157]. Va fi condamnat la 3 ani de închisoare prin sentința din 16 ianuarie 1854^[158] dar în iulie 1856 va obține grațierea și va fi eliberat^[159].

Mai târziu, la 1 iunie 1859, imediat după unirea Principatelor Dunărene, în regăsim pe Ion. C. Brătianu ca Mare Maestru al Marii Loji Steaua Dunării, corp masonic care constituia un important mijloc de influență și propagandă în favoarea unității naționale a românilor. Mai mult, la 2 iunie 1859 se fondase și Capitulul Steaua Dunării, probabil pentru gradele superioare ale Ritului de Memphis[160]. Dar unii membri marcanți ai acestei Mari Loji precum fostul Mare Maestru Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti (atestat ca membru fondator cu gr. 18) s-au implicat activ în complotul care a avut ca rezultat detronarea domnitorului Al. I. Cuza în februarie 1866.             Încă din iunie 1865 o serie de fruntași politici între care I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Grigore Brâncoveanu, Anastasie Panu, Gheorghe B. Știrbei au semnat un act prin care își asumau responsabilitatea de a veghea la îndeplinirea celor patru puncte înscrise de Divanurile ad-hoc din 1857, printre acestea aflându-se și cel care prevedea alegerea unui principe strain dintr-o dinastie domnitoare din Occident, actul încheindu-se cu legământul: „să votăm un principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi^[161]”.

            Însă nu toți masonii din Loja Steaua Dunării au conspirat contra domnitorului. Directorul Arhivelor Statului, vechiul și ilustrul mason român Cezar Bolliac a trimis în seara zilei de 11 februarie 1866 pe angajatul său de la redacția ziarului Trompeta Carpaților, Gheorghe I. Dogărescu să îl informeze pe Cuza asupra iminenței complotului. Dogărescu însuși confimă că a fost însărcinat de Bolliac să îl prevină pe Cuza:

            „În noaptea fatală de 11 Februar 1866, eu am avut cinstea a fi trimis de Cezar Bolliac, în al cărui serviciu eram, a preda o scrisoare Marelui Domn prin care îl vestea despre complotul detronărei. Introdus cu mari greutăți am predat scrisoarea și am refuzat lira ce mi-a oferit Domnitorul, spuindu-i că eu n-am venit să cer milă ci să-l previn că în acea noapte vor suna clopotele la toate bisericile și patru mii de oameni vor veni la palat pentru a-l sili să abdice.

            O ! cât eram de entuziasmat, căci mi-am putut îndeplini acea sfântă datorie ! Sosind acasă am găsit pe bătrânul Cezar Bolliac foarte abătut și îngrijorat; era însoțit de locotenentul Gorjan care venise îmbrăcat în civil înainte de a mă trimite cu scrisoarea. După ce mi-am dat raportul cum am procedat, Gorjan a plecat prin grădină care răspundea în Cișmegiu, dar foarte îngrijorat și el, iar bătrânul (Bolliac n.a.) cu două geamantane pline și cu feciorul (servitorul), au plecat cu trăsura tot prin Cișmegiu, unde nu pot ști.

            Din porunca bătrânului (Bolliac n.a.) am spus servitorilor a încuia porțile și casele și să nu fie lumină deloc; eu am încuiat biroul și am plecat cu rândașul ducându-ne la un prietin la Radu-Vodă, părăsind locuința tot personalul, deși ziarul Trompeta Carpaților era sub tipar. N-am ajuns bine la acest prietin și clopotele au și început să sune la toate bisericile. (…)

            Acestea au rămas întipărite în memoria mea și le povesteasc adesea și celor patru fii ai mei[162]”.

            Cezar Bolliac făcuse parte la 1837/1838 din celebra lojă masonică în fruntea căreia se afla colonelul Ion Câmpineanu care, asumându-și statutul de mare lojă a luptat pentru unirea celor 3 Țări Române[163]. De asemenea, Bolliac a fost membru al societăți secrete Frăția, fondată la 1843 care a orchestrat din umbră declanșarea Revoluției de la 1848. La 1857 îl regăsim împreună cu Ion Brătianu și C. A. Rosetti printre membrii fondatori ai Lojii Steaua Dunării devenită ulterior la 1859 Marea Lojă Steaua Dunării-Loja Mamă a Masoneriei Române[164].

Cu toate acestea lovitura de stat a reușit iar Cuza a fost înlăturat de la putere în special datorită faptului că în societatea secretă a conspiratorilor, fondată de Rosetti, fuseseră inițiați o serie de ofițeri ai armatei precum colonelul Nicolae Haralambie (comandantul regimentului de artilerie din capitală), maiorul Lecca (comandantul batalionului de vânători care asigura paza palatului domnesc)[165], căpitanii Alexandru Lipoianu și Al. Candiano-Popescu. Acestora li se adaugă cei 4 ofițeri masoni din Loja Înțelepții din Heliopolis: colonelul Dimitrie Crețulescu (fratele primului ministru Nicolae Crețulescu) și căpitanii Constantin Pillat (ginerele lui C. A. Rosetti), Anton Costiescu și Anton Berindei. Actul abdicării propriu-zise s-a petrecut în noaptea de 10/11 februarie 1866, pe la orele 4 dimineața când conjurații au intrat în palat, conduși de căpitanii Anton Costiescu, Alexandru Lipoianu și C. Pillat[166].

Au fost însă ofițeri masoni din Loja Înțelepții din Heliopolis care nu au conspirat împotriva domnitorului Cuza și i-au rămas fideli. Amintim pe maiorii Ion Algiu și Gheorghe Slăniceanu (fostul șef al serviciului secret al armatei) și pe Ministrul de Război (30 ianuarie-11 februarie 1866), colonelul Alexandru Solomon[167]. Când a aflat despre lovitura de stat colonelul Solomon s-a refugiat în cazarma regimentului său din București. La 12/24 februarie 1866 acesta s-a sfătuit cu consulul francez Tillos asupra oportunității de a merge cu regimentul său contra Locotenenței Domnești a „monstruoasei coaliții”. Răspunsul consulului francez a fost însă negativ. Cuza care între timp aflase și el de intențiile lui Solomon s-a pronunțat împotriva vărsării de sânge[168].

Succesul loviturii de stat care a avut o principală componentă militară s-a datorat încrederii prea mari pe care o avea domnitorul în ofițerii armatei dar și faptului că, în a doua parte a anului 1865 și la începutul anului 1866, la nivelul Ministerului de Război nu a existat o structură de informații și contrainformații care să exercite o supraveghere permanentă și strictă a ofițerilor conspiratori din Loja Înțelepții din Heliopolis din București și din societatea secretă fondată de C. A. Rosetti în scopul detronării lui Cuza. Batalionul de vânători (infanterie ușoară), aflat în subordinea Ministerului de Război asigura doar paza palatului domnitorului Cuza dar nu și protecția informativă, aceasta căzând în sarcina Serviciului de Siguranță condus de Ioan G. Valentineanu.

Într-adevăr, la începutul domniei lui Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 123 din 14/26 decembrie 1859 care stabilea Structura și ordinea de bătaie a Statului Major General se înființase Secția a II-a (Lucrări topografice și geodezice) având în frunte pe sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, secondat de sublocotenenții Nicolae Dona, Constantin Barozzi și Ștefan Fălcoianu^[169]. Compartimentul informativ al Armatei se limita însă la culegerea de informații strict din domeniul militar și nu dispunea de o amplă rețea informativă care să supravegheze relațiile militarilor cu persoanele din mediul civil. Ofițerii destoinici de la Statul Major se axau pe culegerea de informații din teatrele de operații și pe studierea armatelor străine, observând organizarea acestora cât și noutățile și îmbunătățirile aduse. De exemplu, într-o dare de seamă referitoare la perioada 24 ianuarie 1859-1 iunie 1861 conducerea militară preciza că fuseseră trimiși 5 ofițeri în Africa pentru a studia organizarea trupelor spaniole și franceze în campania din Maroc și alți 8 tineri ofițeri în Italia unde asistaseră la luptele din timpul războiul pentru unitate și independență națională[170]. Mai mult, la 1/13 mai 1865, serviciul secret al Armatei Române (Secția a II-a), care și așa avea atribuții destul de reduse pe linia informațiilor și contrainformațiilor militare și-a încetat activitatea odată cu desființarea Statului Major General care fusese constituit în noiembrie 1859. Începând din primăvara anului 1865 Statul Major General în formula organizatorică și cu atribuțiile prevăzute prin decretul din 2/24 noiembrie 1859 nu a mai funcționat. Responsabilitățile acestuia au trecut în sarcina Direcției I (Personal și Operații) din Ministerul de Război. Ofițerii de stat major au fost repartizați la cele 3 comandamente superioare cu reședințe în garnizoanele de la București, Iași și Craiova (denumite ulterior divizii teritoriale), formând Corpul de Stat Major, căruia nu i s-au fixat atribuțiile prin niciun regulament; ofițerii care îl constituiau erau întrebuințați ca adjutanți sau atașați la diviziile militare teritoriale, fără a se specifica nici modul în care erau recrutați^[171].

Lipsa resurselor financiare s-a făcut simțită și la nivelul Ministerului de Interne. Pentru anul financiar martie 1863 - martie 1864 s-a solicitat pentru Poliția Secretă (serviciul general) suma de 193.000 de lei dar Parlamentul (Adunarea Generală a României) a votat în ședința din 27 februarie 1863 doar 70.000 de lei drept „cheltuieli extraordinare neprevăzute pentru menținerea ordinei publice”. Totodată, în baza unui amendament propus de Kogălniceanu, la începutul lunii martie 1863 Prefectura Poliției din Iași a trecut din subordinea directă a Ministerului de Interne în subordinea Prefecturii Districtului (Județului) Iași și i s-au redus fondurile și personalul: „propun ca Ministeriul, în marginile cifrelor cuprinse în Budget pentru aceste două administrațiuni să sporească salariile funcționarilor din cancelaria Prefecturei județului prin împucinarea unora din funcționarii Poliției care devine o autoritate mai puțin importantă^[172]”. Ori am văzut că și la Iași era un grup de masoni în Loja Steaua României care conspirau contra lui Cuza iar Poliția Secretă ar fi avut nevoie de importante resurse umane și materiale pentru supravegherea acestora.

            În condițiile date, masonii conspiratori au triumfat. Mulți dintre ei, respectiv cei din partida liberală făcuseră unirea și îl sprijiniseră pe Cuza ca să ajungă pe tron. Tocmai aceștia care au cunoscut formula de a-l propulsa la vârful puterii cu siguranță au găsit și formula de a-l da jos. Precum țarul Rusiei în anii premergători revoluției masonice a lui Kerenski și Urusov din februarie 1917 (dar din fericire neavând parte de destinul tragic al acestuia), Cuza-Vodă vedea conspirația masonică crescând sub ochii săi fără a avea puterea și, uneori, și voința de a o înnăbuși.

            CONCLUZII: Alexandru Ioan Cuza a avut o relație de du-te vino cu Francmasoneria. Raporturile domnitorului cu Francmasoneria s-au raliat în linii mari, începând din 1861, atitudinii împăratului Napoleon al III-lea față de masoneria radicală franceză și față de masoneria revoluționară italiană. Luarea unor măsuri represive împotriva fraților din lojile Ritului de Memphis din România (Steaua Dunării, Înțelepții din Heliopolis și Memphis din București și Steaua României din Iași) și arestarea unor membri ai Lojii Dante Alighieri din Torino în Principatele Unite au creat o falie între Francmasoneria radicală revoluționară și domnitorul Unirii. Conflictul a fost însă unul de natură pur politică, de luptă pentru puterea politică și nu s-a datorat unor convingeri filosofice sau religioase care să îl fi determinat pe Cuza să ia brusc o atitudine contrară Masoneriei.

            La scurt timp după detronarea lui Cuza, un conflict de natură politică cu Lojile Marelui Orient al Franței și ale Ritului de Memphis vor avea chiar masonii înșiși care au participat la lovitura de stat de la 11 Februarie 1866, respectiv Ion Brătianu, C. A. Rosetti și Eugeniu Carada. În acest context fierbinte al luptei politice cu junimiștii conservatori din Moldova, cei trei masoni liberali munteni vor lua măsuri represive împotriva lojilor din Iași, Galați și Brăila fără a le interzice însă activitatea.

Maestrul Venerabil al Loji Discipolii lui Pitagora din Galați, D. Rodocanachi a trimis o scrisoare, recepționată de Marele Orient al Franței la 28 iunie 1867,  în care se arăta că ministrul de Interne Ion Brătianu a interzis unor masoni care erau funcționari ai statului să mai frecventeze lucrările lojilor masonice din care făceau parte. De asemenea se arăta că diverse ziare, la sugestia guvernului au publicat articole defavorabile Francmasoneriei. Se cerea protecția Marelui Orient al Franței față de persecuțiile la care erau supuși frații din România^[173]. La rândul ei, Loja Farul Ospitalier din Brăila trimitea o plângere conducerii Marelui Orient al Franței, semnată de Venerabilul Antoine Borghetti și alți frați din comitetul de conducere în care arăta că ministrul de Interne Ion Brătianu aruncase România în Evul Mediu persecutând asociațiile fraterne. Acesta a început chiar să destituie funcționarii care „făceau parte din câteva loji masonice”. Scrisoarea a fost înmânată fratelui Henry Rabie (Patriarh gr. 93 al Ordinului) care era reprezentantul Lojii Farul Ospitalier pe lângă Adunarea Legislativă din Paris a Marelui Orient al Franței. ^[174]

Funcționarii de la Telegraf destituiți de Brătianu au fost înlocuiți de oameni fideli care au fost puși să supravegheze Masoneria. Într-o publicație masonică germană se consemna că „au existat declarații din partea unor funcționari ai Telegrafiei, care au ascultat conversațiile masonilor, presați fiind de autorități, deși Regele Carol însuși a plănuit să nu intre în conflict cu ei, luând decizia de a-i tolera”^[175].

Comparând măsurile represive luate împotriva Francmasoneriei mai întâi de Cuza apoi și de Brătianu concluzionăm că și una și cealaltă contraveneau principiilor democratice, deși niciunul nu interzisese în mod expres activitatea Frăției.

Deși s-a aflat în conflict cu Francmasoneria, Alexandru Ioan Cuza a lucrat cu masoni precum Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Cezar Bolliac și mulți alții care i-au rămas fideli.

            Dar poate cea mai sugestivă dovadă a respectului de care s-a bucurat Alexandru Ioan Cuza, de-a lungul timpului, în rândurile fraților din Ordinul Masonic Român este oferită chiar de către cel care relata despre incendierea Marii Loji Steaua Dunării din care făcuse parte tatăl său Marin Moroiu și unchiul său Constantin Moroiu (distinsul profesor de la Liceul Sfântul Sava). Este vorba despre Marele Maestru al Marii Loji Naționale Române, Constantin Moroiu.

În luna mai a anului 1914 un reporter al ziarului Dimineața s-a deplasat la locuința maiorului pensionar Constantin Moroiu din București și l-a întrebat dacă mai are sabia lui Alexandru Ioan Cuza. Marele Maestru i-a relatat următoarele:

            „Țin sabia, o păstrez cu sfințenie (…) și o voi dărui dacă se va face cândva un muzeu al armatei. Eram locotenent în Regimentul 5 Linie, doi ani după detronarea lui Ioan Cuza și pentru că se schimbase forma mânerului sabiei, căpitanul Alexandru Scheletty, azi decedat, ne propune mie și camarazilor mei, să cumpărăm o sabie pe care cu toții o știam că o are de la nașul său, fostul domnitor al țărei, Ioan I. Cuza.

            Ceilalți i-au oferit sume mici, eu pentru că îmi dădeam seama că nu e numai valoarea săbiei ci și faptul că îi era dăruită de Cuza, am cumpărat-o pentru 6 galbeni. Sabia nu poartă nicio inscripție afară de numele furnizorului Scarlat Ștefanovici”.

            Mângâind cu drag sabia ce-i aducea aminte de tinerețe, scuturându-i colbul cu care vremea o acoperise ușor, d. maior Moroiu rămase gânditor câteva clipe: Câte nu s-au schimbat de atunci ![176]”

            Istoria Francmasoneriei din epoca lui Cuza-Vodă este departe de a fi scrisă.

 

 

 

 

 

 

---

[1] Martin Gaston, Manuel d`histoire de la Franc-Maçonnerie Française, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1932, p. 203.

[2] Bogdan Constantin Dogaru, De la Marea Lojă „Steaua Dunării” la M.L.N.R. O istorie a Francmasoneriei Române în sec. XIX), Ed. Atec, Focșani, 2016, p. 14-15.

[3] Ibidem, p. 16-17.

[4] Ibidem, p. 18-20.

[5] Ibidem, p. 38.

[6] Howard Carlton, Liberty, Equality, Fraternity: Egyptian Masonry and the history of the First International în „Nineteenth-Century Contexts”, vol. 40, nr. 4/2018, p. 324-326.

[7] Dimitrie Bolintineanu, Cuza-Vodă și oameni sei. Memoriu istoric, ediția a IV-a, Noua Librărie G. Ioanide&C-nie, București, 1870, p. 18.

[8] Lajos Kossuth, Memoires of my exile, translated from the original hungarian by Ferencz Jausz, New York, 1880, p. 347.

[9] Ștefan Delureanu, Mazzini și românii în Risorgimento, Ed. Paideia, București, 2006, p. 244-246.

[10] Daniel Ligou, Dictionnaire de la Franc-maçonnerie, Presses Universitaires de France, Paris, 2006, p. 1062.

[11] Horia Nestorescu-Bălcești, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România vol. 1, Ed. Phobos, București, 2005, p. 322.

[12] The Masonic Philatelist, vol. 25, nr. 9 din mai 1965, p. 4.

[13] Abel Douay, Gérard Hertault, Napoleon al III-lea şi România. Influenţa Francmasoneriei, Ed. Balcanic, Timişoara, 2014, p. 29.

[14] Jean C. Bratiano, Mémoire sur la situation de la Moldo-Valachie depuis le traité de Paris, Franck Librairie-Editeur, Paris, 1857, p. 49.

[15] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 51.

[16] Freimaurer-Zeitung, nr. 20 din 17 mai 1873, p. 159.

[17] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 51.

[18] Gheorghe Bichicean, Principele Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și Loja Înțelepții din Heliopolis în „Trivium-revistă de gândire simbolică”, anul IV, nr. 1(10)/ianuarie-martie 2012, p. 39.

[19] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Francmasoneria Română, ds. 12, f. 18 verso.

[20] Ibidem, f. 20 verso.

[21] *** Lui C. A. Rosetti. La o sută de ani de la nașterea sa (1816-1916). Volum comemorativ închinat de Revista Cercului de Studii P.N.L. „Democrația”, iunie 1916, p. 25-26.

[22] *** C. A. Rosetti ca tipograf. Omagiu din partea Institutului de Arte Grafice Carol Goebl S-sor I. St. Rasidescu cu ocaziunea desvelirii monumentului său în ziua de 20 aprilie 1903, Institutului de Arte Grafice Carol Goebl S-sor I. St. Rasidescu, București, 1903, p. 80-81.

[23] Probabil un membru al familiei Ghica.

[24] Die Bauhütte-Organ für die Gesammt-Interessen der Freimaurerei nr. 1 din 4 ianuarie 1862, p. 7.

[25] Nichita Smochină, Sur les émigrés roumains à Paris, de 1850 a 1856, Mélanges de l'École roumaine en France, 1933, p. 17.

[26] Freimaurer-Zeitung, nr. 37 din 10 septembrie 1864, p. 296.

[27] Arhivele Naționale Istorice Centrale., fond Francmasoneria Română, ds. 16, f. 13.

[28] Gérard Galtier, Maçonnerie égyptienne, Rosé-Croix et Néo-chevalerie: les fils de Cagliostro, Editions du Rocher, 1989, p. 128-129.

[29] Journal des initiés aux principes et à l'oeuvre de la franc-maçonnerie universelle, anul XIII, seria a 4-a, Paris, nr. din iulie 1867, p. 184.

[30] Martin Pinon, Annuaire universel de tous les rites de la maçonnerie française et étrangère (1880-1881), Paris, 1881, p. 112.

[31] De fapt la acea dată erau 96 de grade la Memphis și 90 la Misraim.

[32] Die Bauhütte-Organ für die Gesammt-Interessen der Freimaurerei, nr. 16/16 aprilie 1898, p. 121.

[33] Bogdan Constantin Dogaru, Începuturile Francmasoneriei în Țările Române, relatate de colonelul I. T. Ulic, în Revista „Echerul și Compasul” nr. 15 din octombrie 2012, 2012, Tipografia Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 41-42.

[34] Teodor Mavrodin, Masoneria Română văzută de un mason, Ed. Cultura, Pitești, 1999, p. 75-76.

[35] Ibidem, p. 73 și 76.

[36] The Freemasons' Quarterly Review, March 31, 1852, p. 136.

[37] Jacques-Étienne Marconis de Nègre, Le Soleil Mystique- journal de la maçonnerie universelle; sciences, littérature, voyages, A. Goubaud et Compagnie, Paris, 1853, p. 115.

[38] The Canadian Craftsman, nr. 10/15 octombrie 1883, p. 311.

[39] Gheorghe Bichicean, Incendiul de la Loja „Steaua Dunării” și Loja „Înțelepții din Heliopolis”: mărturii contradictorii în Revista „Echerul și Compasul”, nr. 23 din noiembrie 2014, p. 4.

[40] Latomia. Freimaurerische Vierteljahrsschrift, Verlagsbuchhandlung von J. J. Weber, Leipzig, 1864, p. 380.

[41] Die Bauhütte-Organ des Vereins deutscher Freimaurer, nr. 51-52 din 17 decembrie 1864, p. 407.

[42] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Înțelepții din Heliopolis din București, cota FM2 (860), f. 44.

[43] André Combes, Histoire de la franc-maçonnerie au XIXe siècle, vol. 1, Editions Du Rocher, Paris, 1998, p. 262.

[44] Gheorghe Bichicean, Incendiul de la Loja „Steaua Dunării” și Loja „Înțelepții din Heliopolis”: mărturii contradictorii în Revista „Echerul și Compasul”, nr. 23 din noiembrie 2014, p. 3.

[45] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 55.

[46] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Înțelepții din Heliopolis din București, cota FM2 (860), f. 196.

[47] Ibidem, f. 224.

[48] Ibidem, f. 7 și 299.

[49] Ibidem, f. 8 și 28.

[50] Ibidem, f. 7, 298, 290 și 299.

[51] Ibidem, f. 7 și 283.

[52] Correspondance de Rome, anul XI, nr. 374 din 14 octombrie 1865, p. 348.

[53] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Steaua Dunăreană din București, cota FM2 (860), f. 31-32.

[54] Bogdan Constantin Dogaru, De la Mare Lojă „Steaua Dunării” la M.L.N.R. O istorie a Francmasoneriei Române în sec. XIX), Ed. Atec, Focșani, 2016, p. 38-39.

[55] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Înțelepții din Heliopolis din București, cota FM2 (860), f. 75 și 296.

[56] Ibidem, f. 60 și 293.

[57] Ibidem, f. 68.

[58] Ibidem, f. 68, 282 și 292.

[59] Ibidem, f. 282 și 295.

[60] Ibidem, f. 282.

[61] Ibidem, f. 294.

[62] Ibidem, f. 282 și 295.

[63] Ibidem, f. 294 și 291.

[64] Ibidem, f. 296.

[65] Ibidem, f. 75

[66] Ibidem, f. 282 și 292

[67] Ibidem, f. 60 și 297.

[68] Ibidem, f. 295.

[69] Ibidem, f. 297.

[70] Ibidem, f. 299.

[71] Luminița Gavra, Statul Major Princiar și al Oștirii (1830-1865) în „Document-buletinul Arhivelor Militare Române”, anul XIII, nr. 1(47)/2010, p. 31.

[72] *** Serviciul Istoric al Armatei, Calendarul tradițiilor militare 2014, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2014, p. 163.

[73] Sorin Aparaschivei, Documente inedite: Serviciul Secret din România (1859-1875) în „Revista Română de Studii de Intelligence”nr. 10/decembrie 2013, București, 2013, p. 139.

[74] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Înțelepții din Heliopolis din București, cota FM2 (860) , p. 296.

[75] Le Mémorial diplomatique : journal international, politique, littéraire et financier, nr. 10 din 11 martie 1866, p. 155.

[76] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Înțelepții din Heliopolis din București, cota FM2 (860), f. 60 și 297.

[77] Constantin N. Minescu, Istoria Poștelor Române. Originea, desvoltarea și legislațiunea lor, Imprimeria Statului, București, 1916, p. 259.

[78] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 58-59.

[79] Freimaurer-Zeitung, nr. 47 din 24 noiembrie 1866, p. 375.

[80] V. A. Urechia, L'alliance des Roumains et des Hongrois en 1859 contre l'Autriche, București, Lito-Tipografia Carol Goebl, 1894, p. 4-8.

[81] Raluca Tomi, A Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (1831-1868) în „Revista Arhivelor”, LXXIII, nr. 3-4/2007, p. 194-195.

[82] Paul Roger, Le prince Murat et la Franc-Maçonnerie a propos de la question romaine, Libraire Aumont, Paris, 1861, p. 15.

[83] Ibidem, p. 14.

[84] Ibidem, p. 6-7.

[85] Luigi Polo Friz, Lodovico Frapolli, La Loggia massonica Dante Alighieri l'emigrazione ungherese în „Rivista di Studi Ungheresi”, nr. 13/1998, p. 103-105.

[86] Lajos Lukacs, Chapters on the hungarian political emigration (1849-1867). III Plans for a Danubian Confederation in 1862 în „Studia Historica” (Academiae Scientiarum Hungaricae-english translation), Budapest, 1996, p. 104-105.

[87] Ibidem, p. 109 și 116-117.

[88] Ibidem, p. 121.

[89] Luigi Polo Friz, Una missione segreta di Lodovico Frapolli a Berlino. L'emigrazione ungherese (1866), Gnagemi Editore, Roma, 2007, p. 79.

[90] Marco Cuzzi, Lodovico Frapolli (1867-1870). Vezi:  https://air.unimi.it/retrieve/dfa8b9a4-7f37-748b-e053-3a05fe0a3a96/Lodovico%20Frapolli%201867-1870.pdf (20.01.2025).

[91] Beatrice Marinescu, Valeriu Stan, Documente externe privitoare la domnia lui Alexandru Ioan Cuza: 1859-1862, Corespondență diplomatică engleză, 2001, vol1, p. 486-488.

[92] Marco Antonio Canini, Vingt ans d'exil, Baudry, Librairie Europeene, Paris, 1868, p. 158.

[93] Claudiu Isopescu, Saggi romeno-italo-ispanici, Editore Angelo Signorelli, Roma, 1943, p. 77-79.

[94] Leonidas Rados, Studenți și profesori ai Universității din Iași la studii în străinătate (deceniul șapte al secolului XIX) II, în „Historia Universitatis Iassiensis, II/2011, p. 33. Vezi nota de subsol nr. 96.

[95] Marco Antonio Canini, Vingt ans d'exil, Baudry, Librairie Europeene, Paris, 1868, p. 217-220.

[96] *** Camera dei Deputati – sesione del 1863-1864, 2-a tornata del 13 giugno 1864, p. 5283.

[97] Ibidem, p. 5286.

[98] Gabriele Paolini, Filippo Cordova (1862-1863, 1867) în „Massonicamente” nr. 23/ianuarie-aprilie 2022, p. 8 și 10.

[99] Filipo Cordova i discursi parlamentari, volume terzo, Forzani E. C. Tipografi del Senato, Roma, 1891, p. 452.

[100] L'Acacia – rivista di studi esoterici, nuova serie, nr. 1-2/2014, p. 68.

[101] Rivista Contemporanea Nazionale Italiana, volume XLIV, anno XIV, Presso Augusto Federico Negro Editore, Torino, 1866, p. 396.

[102] Tribuna Română, anul VI, nr. 204 din 1 iunie 1864, p. 1.

[103] Emanuela Locci, Societa Segrete nel Mediteranneo, Bastogi Libri, Roma, 2014, p. 83.

[104] Ibidem.

[105] Telegraful Român, anul XII, nr. 18 din 1 martie 1864, p. 71.

[106] Ministero degli Affari Esteri, Commissione per la pubblicazionedei documenti diplomatici, I documenti diplomatici italiani, prima serie: 1861-1870, volume V (1 iuglio 1864-15 maggio 1865), Instituto Poligrafico dello Stato, Libreria delloStato, Roma, 1977, p. 20.

[107] Ibidem, p. 22.

[108] Ibidem, p. 23.

[109] *** Scritti editi e inediti di Giuseppe Mazzini, vol. XIV, Politica-Vol XII, Tip. Lit. Democratica, Roma, 1885, p. CXXIII-CXXV.

[110] Nichita Smochină, Sur les émigrés roumains à Paris, de 1850 a 1856, Mélanges de l'École roumaine en France, 1933, p. 23.

[111] Arthur Lehning, Bakunin's Conceptions of Revolutionary Organisations and Their Role: A Study of His Secret Societies în „Essays in Honour of E. H. Carr”, 1974, p. 61.

[112] Bolettino del Grande Oriente della Massoneria in Italia (1862-1869), vol. I, p. 12-13.

[113] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Butculescu, dosar III/224, f. 10.

[114] Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ediția a III-a, vol. XIII, Domnia lui Cuza Vodă (1859-1866), partea întâi, Ed. Cartea Românească, București, p. 165.

[115] Alexandru Lapedatu, Omul de la 2 Mai-învinsul de la 11 Februarie în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, tomul XXV, mem. 5, Imprimeria Națională, București, 1942, p. 15 (241)-16(242).

[116] Constantin N. Minescu, Istoria Poștelor Române. Originea, desvoltarea și legislațiunea lor, Imprimeria Statului, București, 1916, p. 229-230.

[117] Monitorul-Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, nr. 121 din 1/13 iunie 1864, p. 555.

[118] Mihail Kogălniceanu, Scrisori și note de călătorie, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 129.

[119] Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, vol. I, Ed. Universul S.A., București, 1944, p. 101.

[120] Nicolae Iorga, A History of anglo-roumanian relations, Bucharest, 1931, p. 82.

[121] Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil. Cu note de N. B. Locusteanu, București, Tipografia Modernă Gregorie Luis, București, 1891, p. 470.

[122] L'Ami de l'ordre, anul 24, nr. 19 din 10 mai 1860, p. 74.

[123] *** Din scrierile și cuvântările lui Ion C. Brătianu. Lupta pentru redeșteptarea națională, București, Imprimeriile Independența, 1921, p. 467-468.

[124] Ibidem, p. 237.

[125] Alexandru Lapedatu, Preludiile căderii lui Cuza-Vodă. Cu trei serii de acte inedite privitoare la mișcarea revoluționară de la 3/15 august 1865 din București și la urmările ei în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, tomul XXV, mem. 25, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 6(1016)-7(1017).

[126] Ibidem, p. 3(1013)-4(1014).

[127] Nicolas Kretzulesko, Le 11/23 février 1866 à Bucarest, imprime chez Jean Weiss, Bucarest, 1866, p. 50. Vezi nota nr. 1 de la subsolul paginii.

[128] Frédéric Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine depuis l'avènement des princes indigènes jusqu'à nos jours (1822-1900), Ed. Felix Alcan, Paris, 1900, p. 148-149.

[129] Le Mémorial diplomatique : journal international, politique, littéraire et financier, nr. 10 din 11 martie 1866, p. 155.

[130] Monitorul-jurnal oficial al Principatelor Unite Române, nr. 7 din 11/23 ianuarie 1866, p. 1.

[131] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 62.

[132] Constantin Dimitrescu-Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), vol. II, Tipografia Voința, București, 1929, p. 35-36.

[133] Ioan G. Valentineanu, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza-Vodă, 1859, 1866, 1873, Tipografia Modernă Gr. Luis, București, 1898, p. 16-17. A se vedea și nota de subsol nr. 2.

[134] Ibidem, p. 105.

[135] L'Avenir National, nr. 422 din 7 martie 1866, p. 1.

[136] Le Mémorial diplomatique : journal international, politique, littéraire et financier, nr. 10 din 11 martie 1866, p. 155.

[137] Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 412.

[138] Românul, anul VII, nr. din 24 martie 1863, p. 265.

[139] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 38.

[140] Ibidem, p. 44.

[141] Bogdan Constantin Dogaru, Ion C. Brătianu-carbonar și francmason în „Gnosis”-revistă de gândire, tradiție și cultură masonică, serie nouă, anul I(VII) nr. 1(7)/2021, Ed. Armanis, Sibiu, 2021, p. 55-57.

[142] Le progres-journal de Lyon, nr. din 4 martie 1866, p. 1.

[143] Louis Ulbach, La Csárdá: notes et impressions d'un Français en Autriche, en Hongrie, en Roumanie, en Angleterre, en Italie, en Suisse, en Belgique, en Hollande, en France, Editeur Calmann Levy, Paris, 1888, p. 156.

[144] Nicolae I. Angelescu, Negustorii de odinioară. C. A. Rosetti, Prim Staroste al negustorilor bucureșteni (1816-1885), Institutul de Arte Grafice Luceafărul S. A., București, 1932, p. 9 și 32-33.

[145] Ibidem, p. 28-30.

[146] Ion Heliade Rădulescu, Mémoires sur l'histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplies en Valachie, Paris, 1851, p. 38.

[147] Anastasie Iordache, Revoluționarii Golești, Ed. Mica Valahie, București, 2011, p. 45.

[148] Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Francmasoneria Română, ds. 12, f. 21.

[149] Ioan G. Bibicescu, 1848 în România, Institutul de Arte GraficeCarol Goebl, București, 1898, p. 59.

[150] George Oprescu, Eliade Rădulescu și Franța. Studiu de literatură comparată în „Dacoromania”, anul III, 1922-1923, p. 67.

[151] Eugen Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viața și opera lui, Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva, București, 1910, p. 42-45.

[152] Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitate națională (1834-1849), Ed. Academiei RSR, București, 1967, p. 25-26.

[153] Ion Heliade Rădulescu, Echilibru între antiteze, vol. I, București, Ed. Minerva, 1916, p. 192.

[154] Gheorghe Bichicean, Din istoria Francmasoneriei, Bălcescu și societățile secrete, Sibiu, Ed. Armanis, 2019, p. 82.

[155] Dan Berindei, Românii și francmasoneria, Ed. Teșu, București, 2009, p. 41-43.

[156] Albert Ferme, Les conspirations sous le Second Empire. Complot de l`Hipodromme et de l`Opera Comique, La Librairie de la Renaissance, Paris, 1869, p. 26 și 210.

[157] Cătălina Opaschi, Ion C. Brătianu și societățile secrete în „Muzeul Național” nr. XIV/2002, p. 161.

[158] Ibidem, p. 162.

[159] Ibidem, p. 163.

[160] Bogdan Constantin Dogaru, Ion C. Brătianu-carbonar și francmason în „Gnosis”-revistă de gândire, tradiție și cultură masonică, serie nouă, anul I(VII) nr. 1(7)/2021, Ed. Armanis, Sibiu, 2021, p. 60.

[161] Gheorghe Bichicean, Principele Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și Loja „Înțelepții din Heliopolis” în Revista „Trivium”, anul IV, nr. 1(10)/ianuarie-martie 2012, p. 41-42.

[162] M. Savel, Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan I. Cuza și epoca glorioasă a românilor, Tipografia Progresul, Bacău, 1909, p. 101-102. Vezi nota nr. 1 care începe la subsolul paginii nr. 101 și se continuă pe pagina nr. 102.

[163] Bogdan Constantin Dogaru, Colonelul Ion Câmpineanu și proiectul masonic România în revista „Echerul și Compasul” nr. 40 din mai 2019, p. 30-33.

[164] Idem, Ion C. Brătianu-carbonar și francmason în „Gnosis”-revistă de gândire, tradiție și cultură masonică, serie nouă, anul I(VII) nr. 1(7)/2021, Ed. Armanis, Sibiu, 2021, p. 55 și 60.

[165] Gheorghe Bichicean, Le Colonel Nicolae Haralambie et le detronement d'Alexandru Ioan Cuza în „Acta Marisiensis”. Seria Historia, nr. 1/2019, Târgu Mureș, 2019, p. 23 și 28.

[166] Idem, Principele Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și Loja Înțelepții din Heliopolis în „Trivium-revistă de gândire simbolică”, anul IV, nr. 1(10)/ianuarie-martie 2012, p. 44.

[167] Ioan G. Valentineanu, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza-Vodă, 1859, 1866, 1873, Tipografia Modernă Gr. Luis, București, 1898, p. 116.

[168] Radu R. Rosetti, Corespondența Generalului Gr. Cantili, Tipografia E. Marvan, București, 1931, p. 9-10. Vezi nota de subsol nr. 7.

[169] Maria Georgescu, Crearea Statului Major General (1859) în „Document-buletinul Arhivelor Militare Române”, anul XII, nr. 3(45)/2009, p. 3.

[170] *** Espunere de îmbunătățirile cele mai însemnătoare introduse în armata Principatelor Unite (24 ianuarie 1859-1 iunie 1861), Tipografia Stephan Rassidescu, București, 1861, p. 10-11.

[171] Maria Georgescu, Crearea Statului Major General (1859) în „Document-buletinul Arhivelor Militare Române”, anul XII, nr. 3(45)/2009, p. 5.

[172] Monitorul-Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, nr. 46 din 4 martie 1863, p. 181 și 183.

[173] Biblioteca Națională a Franței, Departamentul Manuscriselor, Corespondența Lojilor cu Marele Orient al Franței, Lojile din străinătate, Loja Farul Ospitalier din Brăila, cota FM2 (859), f. 43-44.

[174] Ibidem, f. 46-49.

[175] ***Allgemeines Handbuch der Freimaurerei, literele M-Z, Leipzig, 1901, p. 268.

[176] Dimineața, anul XI, nr. 3662 din 16 mai 1914, p. 8.