Confreriile Dervișilor și conexiunile acestora cu spațiul românesc

 

            

                                                                               arhivist Bogdan C. Dogaru

 

 

            Ordinul Dervișilor a apărut și s-a dezvoltat în strânsă legătură cu întemeierea și răspândirea Islamului în Asia și Nordul Africii, fiind perceput de diverși autori ca un ordin inițiatic, o societate fraternă sau o sectă. Loji ale dervișilor sunt atestate în Arabia, Imperiul Otoman, Persia, Siria, Egipt și India.

            Spiritualismul dervișilor diferă în multe privințe de islamism, avându-și originea în concepțiile religioase din India și Grecia. Cuvântul derviș provine din limba persană: Der (ușă) și Vish venind probabil din verbul persan Vihten (a implora). Însă înțelesuri variate sunt atribuite celor două silabe alăturate, însemnând în traducere liberă „pragul ușii” sau „cei care cerșesc din ușă în ușă”.

            Tradiția atestă existența a 12 ordine vechi fiecare revendicându-și ca sursă pe Allah (Dumnezeu), Jebrâil (Îngerul Gabriel), Mohammed (Profetul), Ali (al patrulea Calif), Abu Bekir (primul Calif). Celelalte ordine derivau de la Califul Ali[1].

            Încă din vechime Ordinul Dervișilor avea un for de conducere, un fel de convent denumit Columna Sfinților alcătuit din Superiori. Exista și un fel de ritual care începea cu un discurs în care se cerea fraților să verifice care dintre cei prezenți erau impostori și care erau membri veritabili pentru a se evita deconspirarea secretelor Ordinului[2].

            Ca și costumație dervișii purtau robe lungi care ajungeau sub nivelul genunchilor, cu guler și mâneci largi care simbolizau mantia Profetului Mohamed. Pe cap dervișii purtau o bonetă care simboliza cupa (vază) de lumină în care Creatorul a așezat sufletul Profetului în Lumea Spiritelor care exista cu mult înaintea lumii materiale[3].

            Cei din Ordinul Kadârilor (al cărui fondator era considerat Șeicul Abdul Kâdir Ghilânee) purtau la boneta lor un trandafir reprezentat simbolic prin 2 inele interioare, 2 exterioare și 3 cercuri, fiind confecționat din pânză verde. Primul cerc reprezenta „Legea lui Dumnezeu revelată Profetului Său”, al doilea simboliza „Calea Ordinului”, iar al treilea semnifica „Știința (cunoașterea) lui Dumnezeu”. Toate cele 3 cercuri împreună simbolizau „Adevărul”. Culoarea verde era simbolul lui „Dumnezeu Cel Viu”[4].

            Nu se percepeau taxe la inițierea candidaților care în cursul ritualului trebuiau să bea dintr-o cupă cu apă de la Fântâna Sacră. Gradul 1 era reprezentat de Șeic, gradul 2 era Califul și gradul 3 Mureed-ul (Murshid-ul). De multe ori sultanii de la Constantinopol deveneau membri onorifici ai Ordinului Dervișilor, de regulă a ramurii Mevlevi[5].

            Descrieri ale costumației și ritualului Dervișilor Bekhtasi găsim și la Ward. El afirmă că acel brâu special al Bekhtasilor este un fel de „șorț” al Ordinului. Într-un mic buzunar al brâului se află un minuscul săculeț (jilbend) în care se regăsește o piatră denumită pelenk. Această piatră are 7 colțuri sau puncte denumite terks amintind de cele 7 ceruri și 7 pământuri create de Allah.

            Înainte de inițierea în Ordinul Bekhtasi candidatul este deposedat de aproape toate hainele sale, fiind totodată lipsit de toate elementele cu caracter metalic sau mineral deținute asupra sa. El nu numai că intră în tekkieh (camera de inițiere) legat la ochi dar are împrejurul gâtului un ștreang cu laț. Neofitul este introdus în încăpere de doi ghizi care poartă fiecare câte o armă denumită tebber. Viitorul Mureed trebuie să facă 7 călătorii împrejurul tekkieh (locului inițierii). La sfârșitul fiecărei călătorii Șeicul pune câte un vârf (muchie) ascuțit al pietrei pelenk (pe care o ia de la brâul său) pe pieptul stâng al acestuia care este dezvelit. În tot acest timp candidatul este legat la ochi. După fiecare călătorie el jură să renunțe la o serie de vicii (furie, lăcomie, pofte, ignoranță) și să practice o serie de virtuți (caritate, pietate, puritate, pace, dragoste de Dumnezeu).

            Apoi novicele depune jurământul în fața altarului de piatră pe care este așezată o copie a Coranului, acest jurământ fiind de fapt un legământ față de Dumnezeu. Când îngenunchează înaintea Șeicului ca să depună jurământul, genunchii săi îi ating pe cei ai Șeicului. Fiecare prinde mâna dreaptă a celuilalt astfel încât să formeze semnul literei A (Alif) prima literă a alfabetului.

            După ce Șeicul recită diverse versete din Coran îl întreabă pe viitorul Mureed ce dorește iar acesta răspunde: „Să văd lumina !”. Apoi candidatului i se înlătură bandoul care îi acoperă ochii. După discursul Șeicului care de fapt este un fel de inițiere în misterele Ordinului, proaspătului Mureed i se leagă împrejurul mijlocului un brâu alb ca simbol al purității[6].

            John Yarker, Mare Hierophant al Ritului de Memphis-Misraim din Marea Britanie a descris pe scurt ritualul de inițiere al neofitului din Ordinul Bektashi al Dervișilor. În perioada de probă de un an de zile aspirantul era testat cu false secrete după care, în vederea inițierii, era sacrificat un miel din care era confecționat un fel de ștreang (o coardă) care era așezat în jurul gâtului său și un brâu pentru coapsele sale după care acesta era introdus într-o cameră pătrată fiind așezat între doi însoțitori înarmați. Novicele era prezentat fraților derviși drept un sclav care dorea să cunoască adevărul apoi era condus în fața unui altar de piatră iar Șeicul, înconjurat de alți 11 frați îi apucă mâna într-un mod straniu și îl învață jurământul Ordinului care este echivalentul jurământului călugărilor musulmani de sărăcie, castitate și onestitate. Apoi îl atenționează că îl va aștepta moartea dacă va trăda Ordinul după care rostește profesiunea de credință prin formula „Mohamed este Călăuza (Ghidul) mea iar Ali este Murshid (Îndrumătorul, Învățătorul) meu”.  Șeicul apoi îl întreabă dacă îl acceptă drept îndrumător iar dacă răspunsul candidatului este pozitiv acesta adaugă: „Atunci te accept drept fiul meu !”.

            Neofitul este încins cu un brâu pe care se află 3 noduri și apoi primește o piatră de alabastru ca simbol. Semnul de recunoaștere este același ca în primul grad al Masoneriei. Harul lor este numit Gulbend sau „trandafirul dragostei fraterne”. Printre simbolurile cele mai importante sunt două triunghiuri suprapuse astfel încât să formeze o stea cu 6 colțuri și două triunghiuri cu vârfurile unite simbolizând un fel de clepsidră. Una din maximele dervișilor era că „omul trebuie să moară astfel încât să se poată naște sfântul”.

            Ca bijuterie utilizau un mic cub de marmură cu pete roșii care simbolizau sângele martirului Ali iar mantia ce le acoperea corpul avea imprimată pe fiecare umăr reprezentarea sabiei lui Ali [7].

            Confreriile Dervișilor au o bogată și îndelungată tradiție istorică în spațiul românesc. În Dobrogea sunt atestați încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cu mult înainte ca provincia să intre în componența Imperiului Otoman. Apariția lor în regiune este legată de prezența legendarului gânditor musulman Sari Saltuk Baba, fondator al Orașului Babadag, membru al Confreriei Bektasi, o ramură a Ordinului Dervișilor. Pe la 1264, Sari Saltuk Baba era un om de încredere în armata prințului selgiucid Izeyddin Keykâvuz. Acesta din urmă pierzând lupta pentru tron în Imperiul Selgiucid în favoarea fratelui său a cerut împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, cu care se înrudea, un loc unde să se poată refugia cu armata sa. Astfel, împăratul i-a oferit prințului turc selgiucid un loc la granița Imperiului Bizantin, în Dobrogea unde acesta se și așează împreună cu cei 12.000 de ostași. Ajuns în Dobrogea Sari Saltuk Baba va fonda o așezare care mai târziu va fi denumită Babadag[8].

            În întreaga Dobroge Sari Saltuk Baba a înființat o întreagă rețea de tekkele unde dervișii, adepți ai tradiției sufite islamice, propovăduiau armonia socială și iubirea față de semeni, trăind în bună înțelegere cu creștinii. De altfel, în aceste tekke („mănăstiri”) ale dervișilor erau adăpostiți și hrăniți cei bolnavi și infirmi, fără nicio discriminare, indiferent de etnie și religie[9].

            În afară de puternicul centru al dervișilor de la Babadag, menționăm că ruine ale unor tekke au fost descoperite mai târziu, în perioada contemporană și la Batovo (Ceatalar) în Cadrilater dar și în Nordul Dobrogei, la Nalbant[10].

            Sari Saltuk Baba fusese inițiat în tainele Confreriei Dervișilor de către Hacî Bektași Velî care la rândul său fusese discipolul lui Hoca Ahmed Yesevî. Maestrul său i-a dat o sabie de lemn și l-a însărcinat să răspândească cuvântul lui Hoca Ahmed Yesevî în Balcani[11]. Sabia de lemn era un instrument simbolic oferit acelor derviși capabili a-și îndeplini misiunea fără vărsare de sânge. În mâna dervișilor sabia de lemn devine o armă simbolică cu care se purifică locul invadat de forțele răului[12].

            Deși s-a stins din viață la Babadag pe la 1297/1298, Ordinul Dervișilor nu numai că a supraviețuit prin discipolii săi dar s-a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică iar memoria sa a rămas vie în inimile urmașilor.

            La 1484 sultanul Baiazid al II-lea, trecând prin Dobrogea s-a închinat la mormântul dervișului Saltuk, în acel loc construind un mausoleu, o geamie și o medrese. Câteva decenii mai târziu, la 1538, Padișahul Soliman Magnificul va face și el un pelerinaj, împreună cu fiii săi, la mausoleul de la Babadag în incinta căruia se afla mormântul lui Sari Saltuk Baba[13].

              Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, celebrul călător turc Evliya Celebi (1611-1682) ajunge în Sudul Dobrogei, la Kaliakra fiind găzduit la „mănăstirea” Kelgra Sultan unde oficiau dervișii, urmași ai înțeleptului Sari Saltuk Baba, unde stă timp de 8 luni. Aici are ocazia să cunoască îndeaproape pe dervișii aparținând Ordinului Bektași cu care se roagă împreună și participă la toate ceremoniile religioase[14].

            Tot Evliya Celebi, aflat în pelerinaj la mausoleul sântului musulman de la Babadag, vorbește despre puritatea, înțelepciunea și cultura dervișilor de acolo care îngrijeau mormântul lui Sari Saltuk Baba. El precizează că în acel moment în tekke erau vreo 200 de derviși care l-au primit cu toată cinstea cuvenită. În onoarea lui dervișii au pregătit un program de cântece religioase și versuri dedicate Profetului[15].

            O ramură aparte, afiliată ulterior Ordinului Dervișilor a fost alcătuită din adepții Șeicului Bedreddîn din Simavna provenind din rândul turcmenilor nomazi sau ex-nomazi, gazi (războinici) de frontieră, spahii (cavaleri) deposedați de propriile moșii, studenți la școlile coranice (medrese) strași de ideea unei reforme religioase. Revolta lui Bedreddîn din 1416 indică cu limpeziciune relația dintre anumite curente ale misticii islamice și mișcările populare. Este un bun exemplu despre modul cum, în lumea islamică, gândirea religioasă și mistică, este interpretată în acțiunea socială și politică. Mișcarea sa care se detașa foarte mult de Islam s-a bucurat de o largă susținere populară, inclusiv în Balcani adresându-se unor categorii sociale și confesionale foarte variate. De formație teologică (o perioadă a fost și judecător militar) și, în mod evident, mai degrabă reformator decât insurgent, Bedreddîn visa să realizeze o reconciliere a turcilor musulmani cu creștinii de diverse etnii din imperiu, precum și cu evreii prin promovarea principiului egalității sociale și religioase. Adepții săi aveau o ținută vestimentară asemănătoare cu cea a dervișilor, toți purtând același tip de veșmânt, practicau proprietatea comună asupra bunurilor și se remarcau prin forme aparte de solidaritate comunitară.

            Interesant este faptul că, fiind urmărit de autoritățile otomane ca eretic, Beddredînî a ajuns să se refugieze un timp pe teritoriul Valahiei, fiind întâmpinat favorabil de domnitorul român Mircea cel Bătrân care i-a și acordat sprijin apoi s-a îndreptat spre Sudul Dobrogei unde avea mulți adepți.

Supuși persecuțiilor după înfrângerea revoltei din 1416 și execuția lui Bedreddîn (1420) partizanii acestei mișcări au fost nevoiți să își camufleze identitatea și convingerile spirituale aderând formal la alte ideologii precum cea a Bektașilor. Grupul cel mai fidel Șeicului Bedreddîn se numea Amuga și trăia pe țărmul Mării Negre la sud de Burgas precum și în câteva zone izolate din Estul Balcanilor. Tradițiile sale erau destul de asemănătoare cu cele ale Bektașilor. De altfel grupul se revendica de la bektașismul lui Otmân Baba și pretindea că face parte dintr-o confrerie denumită Bedreddînî[16].

Este important de subliniat faptul că revolta lui Bededdîn a fost susținută atât de comunitățile de derviși din Dobrogea cât și de creștinii și evreii din Balcanii de Est și alte zone ale Imperiului Otoman[17].

Numele lui Bedreddînî a rămas viu în memoria Ordinului Bektași, fiind invocat sub forma Bedreddîn Baba Sultân în rugăciunea finală care încheia ritualul de inițiere al neofiților în Confreria Dervișilor[18].

            În afară de puternicul centru din Dobrogea de unde Ordinul Dervișilor s-a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, loji ale Dervișilor sunt atestate în Banat, mai exact în Vilayetul Timișoara (1552-1716), unitate administrativă a Imperiului Otoman, sursele istorice confirmând existența unor tekke la Cenad (3 „mănăstiri de derviși”), Ineu, Timișoara[19] dar și pe Insula Ada Kaleh[20]. Mănăstirea dervișilor din Ineu a fost înființată la 1658 de Marele Vizir Mehmed Köprülü iar la Dudeștii Vechi (Beș-Ova) este atestată documentar o tekke pe la 1660[21]. Cele mai multe tekke erau în Cetatea Timișoarei (4) și la Lipova (3)[22]. Tekke-le erau adevărate complexe formate din chilii, sală de ceremonii (unde se practicau inițierile), locuința șeicului, bibliotecă, bucătărie, sala de mese, casă de oaspeți și mausoleul unde se regăseau osemintele liderilor spirituali[23]. Conducătorii spirituali ai Ordinului Dervișilor din Banat se bucurau de un respect deosebit din partea sultanilor otomani. La 4 septembrie 1695 Sultanul Mustafa al II-lea, aflat într-o campanie militară împotriva Imperiului Habsburgic, l-a vizitat în Cetatea Timișoarei pe liderul dervișilor din oraș, Halvetî Șeih Selim Dede, știind că acesta are legături cu sfinții Islamului și i-a pus întrebări asupra expediției armate întreprinse[24]. Un alt lider al Confreriei Dervișilor din Cetatea Timișoarei era Derviș Gazi Hasan care fusese oștean dar se pocăise odată cu Selim Dede și se călugărise[25].

            Unii derviși au ajuns și în Țările Române extracarpatice. Relevantă în acest sens este mărturia unui medic francmason anglo-saxon care, după terminarea Facultății de Medicină și-a făcut rezidența la Iași. În primul an de practică în capitala Moldovei, la 1827, vedea deseori un derviș sărman care cerșea la colțul străzii. Tot ceea ce primea de la trecători, băga într-o traistă pe care o purta cu el după care împărțea totul la săracii din oraș, neoprindu-și nimic pentru el deși îmbrăcămintea și aspectul său denotau cea mai mare mizerie, sărăcie și suferință.

            Într-o zi medicul a fost solicitat să trateze de o afecțiune a ochilor pe cel mai înalt oficial turc din oraș și nu mare i-a fost mirarea când în locuința acestui demnitar otoman l-a întâlnit tocmai pe dervișul care cerșea. Regentul Moldovei stătea foarte aproape de acest călugăr musulman sărman, la aceeași masă turcească, foarte aproape unul de altul. Când a intrat pe ușă dervișul l-a salutat imediat ca mason. Corectitudinea și claritatea semnelor au fost atât de evidente încât doctorul le-a recunoscut și i-a răspus acestuia prin formula masonică de salut. După ce vizita medicală s-a încheiat, prin intermediul traducătorului, dervișul cerșetor a intervenit în conversație spunându-i doctorului că îl recunoaște ca pe o persoană familiară, cunoscută și dacă va dori vreodată să viziteze Constantinopolul ar trebui să meargă la „mănăstirea” turcă din apropierea Moscheei Sofia unde va găsi multe alte cunoștințe (în sensul de mulți alți frați).

            Deoarece, la acea dată, medicul nu vorbea limba turcă iar celelalte persoane prezente în cameră nu erau masoni, conversația a fost întreruptă. Ulterior tânărul doctor nu a putut găsi un francmason drept traducător iar dervișul, la scurt timp, a părăsit Iașul, astfel încât acesta nu a mai avut ocazia să îl contacteze pentru a obține mai multe informații.

            Doi ani mai târziu, la 1829, o publicație masonică germană consemna faptul că un ofițer din armata rusă semnala prezența unor forme asemănătoare Francmasoneriei printre musulmanii din Adrianopole[26].

            Francmasonii occidentali, în special anglo-saxoni, însărcinați cu treburi diplomatice, consulare, afaceri comerciale sau chestiuni militare în Turcia și Egipt au semnalat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, existența diverselor ramuri ale Ordinului Dervișilor și au stabilit contacte cu aceștia.

            Într-un periodic masonic anglo-saxon de la 1859, au fost publicate frânturi din memoriile fratelui Hopkins (Hopkinson), francmason într-o lojă din obediența U.G.L.E. (Marea Lojă Unită a Angliei). Acesta își amintea că, la un moment dat, un alt frate de-al său francmason, aflându-se cu trupa în Spania în calitate de ofițer se găsea într-o situație disperată, armata rămânând fără surse de hrană și fără posibilități de aprovizionare. Într-o zi au luat ca prizonier un călugăr care se plimba pe lângă zidurile „mănăstirii” pe care o asediau. A avut loc recunoașterea masonică: „the Masonic recognition took place”. S-a dat o atingere prietenoasă. Pentru că mulți ofițeri erau masoni, noul lor frate i-a legat la ochi și i-a condus într-o cavernă subterană aflată sub clădire. Când li s-au ridicat bandourile de pe ochi ofițerii masoni au văzut în incintă mai mulți călugări adunați care le-au dat hrană pentru aprovizionarea trupei în schimbul unei sume de bani. Apoi au fost conduși în siguranță în afara clădirii spre marea uimire a celorlalți ofițeri, care nefiind masoni, nu înțelegeau gestul prietenos al celor pe care îi considerau inamici.

            Dr. Hopkins mai afirma că există dovezi, dincolo de orice îndoială, că frații turci își exercitau îndatoririle masonice sub denumirea de derviși având aceleași obiective și scopuri ca și frații din Ordinul Masonic cu mici diferențe în ceea ce privește vestimentația și ceremoniile, uilizând însă aceleași semne, cuvinte și atingeri pentru a se recunoaște reciproc. Britanicul mai sublinia că francmasonii turci sunt într-un stadiu mult mai avansat de civilizație decât alți orientali în general. Viziunile lor religioase sunt mai presus decât cele conservatoare impuse de islamism. Ei resping poligamia iar la banchetele masonice soțiile lor apar descoperite ca dovadă clară a încrederii fraterne reciproce dintre ei[27].

            Un alt mason britanic, fratele Morrison într-un eseu despre etica Francmasoneriei a relatat despre un tânăr ofițer din Loja Victoria nr. 4 din Dublin, recent întors dintr-o misiune efectuată în India care fusese admis într-o lojă a dervișilor din Constantinopol „ale căror obiceiuri, tradiții, semne și secrete sunt identice cu cele ale noastre”[28].

            Există și alte mărturii privind inițierea unor occidentali anglo-saxoni în Ordinul Dervișilor. Un anume Hyde Clarke din Smyrna a scris la 1860 un scurt articol intitulat „Turkish Dervishes and Freemasonry” în care a amintit de faptul că un domn american „care fusese inițiat printre Derviși” a obținut inițierea sa ca Mason declarând fraților săi că asemănările între cele două ordine inițiatice sunt izbitoare. Acesta a pregătit pentru presă și o scurtă istorie a dervișilor[29].

            Într-un articol din august 1856 al publicației Daily News găsim informații interesante despre ramura Bektashi a Ordinului Dervișilor „care se recunosc între ei exact prin aceleași semne și practică riturile francmasonilor din Europa”. La acea dată, în Turcia Ordinul Dervișilor era interzis iar proprietățile lor confiscate. Totuși Marele Maestru al Ordinului Tzani Ismael Yochoch Mohamed Salde care își avea reședința la Belgrad făcuse demersuri pe lângă Sultan ca să obțină recunoașterea organizației din partea guvernului otoman. Dervișii Bektashi nu practicau poligamia, la banchetele lor participau și soțiile fără a fi acoperite de voal, țineau toasturi, purtau șaluri maro, la gât însemnele ordinului; ca piesă de ritual aveau o bucată de marmură albă șlefuită pe toate cele douăsprezece laturi cu diametru de doi inchi; pe acest artefact erau reprezentate un anumit număr de pete maro-roșiatice care reprezentau sângele, simbol al sacrificiului suprem săvârșit de fondatorul Ordinului în Turcia Ali Effendi care a preferat să fie martirizat decât să trădeze secretete fratenității[30].

            La rândul său, viceconsulul Marii Britanii din Cairo, care în același timp era și Maestru Venerabil în scaun al lojii de limbă engleză din oraș, Ralph Borg a povestit cum a participat la 1864 la lucările unei loji a dervișilor Egipteni, permițându-i-se să viziteze loja legat la ochi. Vizita a fost intermediată de un prienten intim de-al său, un englez rezident în Alexandria, bun cunoscător de limbă arabă. Și fratele Borg a rămas uimit de asemănarea existentă între ritualul masonilor europeni și cel al dervișilor[31].

            Francmasonul american Robert Morris susținea că a vizitat Ierusalimul și că ar fi primit cele 3 grade de inițiere într-o lojă a Dervișilor din Țara Sfântă și că o bună parte din ritualurile de inițiere se asemănă cu cele ale celor 3 grade din Ordinul Masonic[32].

            Deși masonii europeni au observat o asemănare izbitoare între semnele de recunoaștere, formulele fraterne de salut, simboluri, unele elemente din ritualurile dervișilor și cele utilizate de frații din lojile francmasonice totuși nu s-a putut stabili o origine comună directă a celor două ordine inițiatice fraterne.

            După prăbușirea regimurilor comuniste din Albania, Jugoslavia și Bulgaria, Confreriile Dervișilor au fost reactivate și au cunoscut o extindere continuă în Peninsula Balcanică. În Dobrogea, mausoleul misticului derviș de la Babadag a fost restaurat fiind inaugurat în 2007 în prezența Muftiului Cultului Musulman din România Murat Iusuf și a primului ministru al Turciei (actual președinte) Recep Tayyip Erdogan iar în Albania o statuie a lui  Sari Saltuk Baba ni-l înfățișează pe înțeleptul din Dobrogea cu mâna dreaptă pe inimă (simbolul masonic al fidelității).

            Cea mai interesantă știre apărută recent în presă (septembrie 2024) o reprezintă inițiativa autorităților din Albania de a fonda în Tirana un stat al dervișilor complet independent, după modelul Vaticanului.

 

---

[1]  John P. Brown, The Dervishes or oriental spiritualism, Londra, 1868, p. 49-50.

[2] Ibidem, p. 86-87.

[3] Ibidem, p. 88.

[4] Ibidem, p. 90-91.

[5] Ibidem, p. 102-103.

[6] J.S.M. Ward, Freemasonry and the ancient Gods, London, 1921, p. 3-6.

[7]  John Yarker, The Arcane Schools. A review of their origin and antiquity with a general history of Freemasonry, Library of Theosophical Society in England, London, 1909, p. 188-189.

[8] Șefik Kantar, Sari Saltuk Baba. Un sfânt musulman în Dobrogea, Editura Muzeului de Istorie din Galați, Galați, 2015, p. 31.

[9] Ibidem, p. 33.

[10] Paul Henri Stahl, La dendrolatrie chez les turcs et les tatares de la Dobroudja în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tome III, nr. 1-2/1965, p. 298-299.

[11] Șefik Kantar, Op. cit., p. 36.

[12] Ibidem, p. 47-48.

[13] Ioan Vasiliu, Știri istorice și date arheologice referitoare la Orașul Babadag în Evul Mediu în Revista „Peuce”, XII, Tulcea, 1996, p. 196.

[14] Șefik Kantar, Op. cit., p. 54.

[15] Ibidem, f. 64.

[16] Luminița Munteanu, Derviși sub zodiac Semilunei. Istoria unei confrerie mistice și a patimilor sale, Ed. Kriterion, București-Cluj-Napoca, 2005, p. 208-209, 231 și 407.

[17] Saime Goksu, Edward Timms, Romantic communist. The life and work of Nazim Hikmet, Hurst&Company, London, 1999, p. 127.

[18] Ibidem, p. 368.

[19] Ioan Hațegan, Cronologia Banatului, vol. 2, partea a II-a: Vilayetul de Timișoara (1552-1716), Ed. Banatul și Ed. Artpress, Timișoara, 2005, p. 212, 223, 228 și 236.

[20] *** Balkanlarda İslâm : miadı dolmayan umut, editor Muhammet Savaș Kafkasyali, Ankara, 2016, p. 184.

[21] Csortan Ferenc, Arhitectura religioasă în Vilaietul Timișoara în „Satu Mare-Studii și comunicări”(Seria II, Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII-XXI, 2000-2004, p. 18 și 21.

[22] Ibidem, p. 25 și 34-35.

[23] Ibidem, p. 16.

[24] Ioan Hațegan, Op. cit., p. 273.

[25] Ibidem, p. 280.

[26] The Freemasons Monthly Magazine, vol. VIII, nr 8/1 iunie 1849, Boston, 1849, p. 234.

[27] The Freemasons Magazine and Masonic Miror, nr. 1/5 ianuarie 1859, p. 19.

[28] Ibidem, nr. 9/3 septembrie 1859, p. 165.

[29]  Ibidem, nr. din 14 ianuarie 1860, p. 24.

[30]  Ibidem, nr. din 7 februarie 1863, p. 105.

[31] The Freemason, nr. din 11 iunie 1881, p. 269.

[32] The Freemasons Chronicle, nr. din 20 ianuarie 1883, p. 34.